Suntem alcătuiţi din tipare
Suntem alcătuiţi din tipare iar atunci când le trecem, când străbatem spaţiul de deasupra barierelor noastre, pierdem felul în care înţelegem structura tuturor lucrurilor, pierdem formele, ne minunăm de linii simple şi plane şi realizăm că înţelegem din ce în ce mai puţine despre tot ce înconjoară lumea noastră proprie. În această nebunie, despre această nebunie scriu.
Acalmie de sfârşit de război, secunde care nu ştiu cum trec, despre care nu realizez multe, decor atât de puţin lipsit de importanţă. Cunosc momentul, l-am mai trăit, dar mă minunez totuşi de el şi, într-adevăr, nu ştiu ce mă aşteaptă. Am auzit şi strigătul femeii, capitulând, am auzit strigătul mamei, am simţit revolta fiului prin vene-mi, am privit ochii înceţoşaţi ai tatălui, am văzut ochii însângeraţi ai iubitei exasperate, părăsite, fără vlagă, am simţit ura, am muşcat din ura altora, am pierdut prieteni şi iubiri… Am încercat multe de-a lungul vieţişoarei mele simple şi am gustat din felurite fructe.
Oare întrebările ce mă macină reprezintă criza omului de vârstă mijlocie? Simt că există un şir de încercări, tranziţii dramatice şi mai puţin dramatice. Poate „criză” e prea mult spus. Se poate ca toate întrebările mele să nu ţină de vârstă, de momente, deşi perioada aceasta de până la 30 de ani este perioada în care oamenii realizează dramatic că visurile lor legate de planurile afective nu vor mai putea fi niciodată realizate în întregime. Aşa ne-a creat stăpânul nostru, fiinţe care convieţuiesc în societate, care învaţă una de la cealaltă, care interacţionează una cu cealaltă. Ce ciudate sunt emoţiile umane şi cât de greu de stăpânit.
Pe mine m-au făcut să evoluez, să învăţ tot mai multe despre mine, să mă cunosc din ce în ce mai bine, să-mi curăţ cotloanele ascunse ale sufletului şi să-mi pun ordine printre dorinţe şi, cel mai important, în viaţă.
Lucrurile ar trebui să fie mult mai simple, să le percep mult mai simplu. Din nefericire nu mă pot întoarce din aşa-numita mea evoluţie. Naivitatea e o plăcere ce m-a ocolit, dar nu-mi pare rău. Prefer culoarea, pasiunea, libertatea de a alege şi revoluţia fiecărei zile în pofida liniştii, oricând înaintea acalmiei pe care o oferă naivitatea.
Şi, oricum, tiparele şi îngrădirea nu sunt pentru mine şi nici pentru sufletul meu neliniştit.
“[…] perioada aceasta de până la 30 de ani este perioada în care oamenii realizează dramatic că visurile lor legate de planurile afective nu vor mai putea fi niciodată realizate în întregime” Oribil. Şi de neevitat.
@Ralu:
Nu ştiu dacă este chiar de neevitat, dar oribil este cu siguranţă.
În plan personal, cred că ai uitat ce ţi-am spus în diverse ocazii, dar e alegerea ta.
Şi dacă e a ta e mai mult ca sigur una corectă.
La bună auzire!
partea cu lucrurile simple suna bine
@Teo:
:-)
“Şi, oricum, tiparele şi îngrădirea nu sunt pentru mine şi nici pentru sufletul meu neliniştit” simt fraza asta. nici pentru sufletul meu nu sunt. ma chinui si eu sa evoluez, dar cam stagnez in perioada asta si afectiv, si intelectual. sper ca e doar o perioada.
P.S. welcome back, mi-a fost dor sa citesc ceva scris de tine:)
@Maria:
Mai mult ca sigur e doar o perioadă! Răbdare, răbdare, răbdare!
Mulţumesc, şi mie mi-a fost dor să „vorbesc” cu voi!
La bună auzire!