Universul printre degete
De mici am fost învăţaţi să trăim dual. Încă din grădiniţă atât oamenii cât şi natura ne-au învăţat că suntem făuriţi în aşa fel încât să trăim în pereche.
De pe vremurile în care auzeam de la oameni cum porumbiţele sunt loiale unui singur porumbel, pe viaţă (la propriu), iar el fără ea moare, mi-am dorit să-mi găsesc şi eu porumbiţa mea. Aveam doar 6-7 anişori.
În şcolile generale fiecare dintre noi ne-am regăsit pişcând şi ciupind fata care ni se părea cea mai frumoasă din clasă, sau care ne răspundea, la rândul ei, cârpindu-ne câte o palmă, dar niciodată plecând de lângă noi. Ne ţineam de încheieturi şi savuram fiecare pălmuţă dată, fiecare moment în care ne atingeam de sfârcurile mari, abia mijite, ale celor care aveau să ne fie ulterior prietene, amante sau chiar consoarte. Am fost influenţaţi în dorinţele noastre, mai mult ca sigur, am fost învăţaţi să pupăm pe gură încă de la grădi’, ne-am obişnuit să ne ţinem de mână, să zâmbim când ne place, să ne încruntăm când nu ne convine. Şi suntem frumoşi. M-am surprins astăzi privind aproape 15 minute la doi copii, separaţi de grupul lor, de clasa lor, care se băteau. Un el şi o ea. Prea drăguţi. Ea, la fiecare palmă primită peste fund îi ardea câte o palmă peste cap. El, mulţumit, râdea. Apoi din nou, mâinile încleştate, ca într-un spectacol inocent, aceeaşi palmă timidă peste fund, poate şi o ciupitură de piept, aşa, fără să o observe niciunul dintre ei (de fapt), apoi „mângâierea” ei peste capul lui ş.a.m.d.
M-am regăsit, timid şi interesat de toate cotloanele ascunse ale femeii, de parcă eram din nou în şcoala generală, în liceu, dorindu-mi să descopăr fiecare părticică ascunsă a ei, dorindu-mi să văd toate locurile în care ar putea fi gâdilată, dorindu-mi să cunosc tot ceea ce e diferit de al meu.
Am 27 de ani, dar nici acum nu mi-am satisfăcut pofta aceasta incomensurabilă.
Şi zâmbesc.
[poza]
Nu ştiu cum era la tine, dar eu aveam şi complici la grădiniţă. De fapt EL avea complici, EL mă plăcea pe mine, eu pe el nu. Sau poate nu voiam să recunosc. :P
Şi CULMEA, doamna educatoare ne punea unul lângă celălalt, ne dădea rolul de prinţ şi prinţesă la serbare, îl încuraja să mă pupe…
Şi, din nou, CULMEA, acum, că suntem mari şi nu ne-am văzut de la grădi, eu îl ţin minte pe el… El pe mine nu. :)
frumoase si comice amintiri mi-a trezit acest articol :) si da zambesc si eu, defapt rad :))
@Ralu:
Eu eram îndrăgostit de o fată creaţă, numită Andreea, dar nu mai îmi aduc aminte multe detalii. Ştii tu, memoria! :-))
Băieţii sunt mai uituci, vezi?
@adizzy:
Şi pe mine mă amuză când îl recitesc :-)
Zi bună!
Toti am trecut prin iubirile astea inocente si jucause :) si sa stii ca si mie mi-e dor; atunci era totul mult mai simplu. Cu cat ne marim, cu atat de complicam mai tare. Oameni…ce sa-i facem..? Asta e! :)
@Chocolatfollie:
Fiinţă cu gânduri vâlvoi, ne-am obişnuit să spunem prea des „Asta e!”.
Totuşi, e adevărat ce spui: cu cât înaintăm în etate cu atât mai multe pretenţii şi tot mai multe motive pentru a ne agăţa în diverse idei găsim.
E natura noastră, n-are sens să luptăm împotriva ei.
Trebuie să găsim lucrurile care ne fac fericiţi, implicit persoanele.
Doamne ce urasc expresia “asta e!” Am avut nu stiu cate izbucniri in ultimele zile pe tema asta, pentru am langa mine o persoana care o foloseste in mod curent, evident in contextul in care se intampla ceva rau, care pe mine ma afecteaza! Nu suport ca trebuie sa “tac si sa inghit” un lucru care mie nu imi face bine. Nu suport sa fiu fatalista si nu suport sa stau cu mainile in san! Ma seaca pana la nivel de celula…
@Rox:
În primul rând: Bun venit!
Nu mai departe de ieri vorbeam cu un tip şi îi spuneam că noi, ca popor, ne-am obişnuit să acceptăm până la refuz, aproape orice ni se întâmplă şi că expresia asta: „Asta e!” a devenit cel puţin zilnică. Şi asta nu e deloc bine.
Dacă nu-ţi place să stai cu mâinile în sân nu o face!
:-)
Caută să faci în aşa fel încât să ţi se întâmple numai lucruri frumoase. Vor apărea rezultate.
La bună auzire!
“asta e” reflecta conditia romanului, multumit cu putin, nedemn de a face ceva sa’i fie mai bine, nedemn de a invinge fatalismul si a imbratisa optimismul si curajul. schimbarea e buna, mai ales cand noi jucam rolul principal :)
Aşa e! Simt asta în fiecare clipă. N-aş vrea în niciun moment să renunţ la bucuria de a trăi, la puterea de a reuşi aproape orice şi la dorinţa de a nu mă înfunda în cotloane triste şi aproape fără scăpare.
Când oamenii au spus că viaţa e mult prea frumoasă pentru a fi trăită nu s-au înşelat. Doar că nimeni nu poate şti exact cât e de frumoasă până nu simte cu adevărat asta.
Şi încă ceva, chiar nu avem nevoie de motive!
fericirea, bunastarea sufleteasca nu au nevoie de motive sau impulsuri,viata merita traita din plin, pana in fiecare molecula
@Anura:
… în fiecare clipă! :-)