Procleţia propriei persoane
Nu am vrut să public articolul acesta, dar o voi face. Pentru că vreau să-mi ştiţi gândurile şi să vă aud părerea! Articolul a fost scris în 27 noiembrie 2009.
„Mi-e frică de faptul că nu se va întâmpla niciodată să nu reuşesc, într-un fel sau altul. Sunt atât de hotărât(ă) să reuşesc în orice încât s-ar putea să mă trezesc, deodată, învingător(oare) în toate domeniile.”
Desigur, ceea ce am scris mai sus e o ironie. E o ironie la adresa unei persoane care mi-a pătat viaţa. Dar ironia aceasta are un subiect pe care vreau să-l definesc foarte bine: minciuna propriei persoane. Aşadar cunosc persoane care se mint în orice domeniu. Da, am scris bine: „se mint”! Ele pe ele însele. E bine sau e rău asta?
Extrapolând, trebuie să fiţi de acord cu mine că nicio idee unitară, unanim acceptată, nu poate fi 100% benefică sau veridică. Fiecare idee are scăpările ei, fiecare cale are urmările ei mai puţin plăcute. Asta pentru că fiecare dintre noi suntem tipare diferite, tipologii fără margini, uneori nedescoperiţi, alteori neadaptaţi. Aşadar, politica mea, mijloacele mele, nu pot fi cele de urmat, cele mai înţelepte, cele care vă vor aduce împliniri fizice şi spirituale. Vă spun asta pentru a nu da impresia că eu consider felurile mele de a înţelege ca fiind absolute. Dar divaghez.
De fapt vreau doar să ştiu dacă e bine să te minţi singur, să acoperi cu minciună lipsa forţei de a îndeplini ceva. Să nu cuantificăm imaginea mea despre asta: imaginea unui căţel supărat, care-şi ascunde murdăriile cu nisip şi frunze uscate aruncate de membrele inferioare, fără a mai privi înapoi, pornind, discret sau direct spre o altă clipă. E doar felul meu de a percepe şi înţelege minciuna propriei persoane, poate natura educaţiei primite, poate lipsa de a folosi ascunzişurile acestea mici şi strâmte. Totuşi, nu-mi lipseşte aprioric abilitatea de a percepe asemenea acte mici. Poate, doar poate, în mintea mea nu e loc pentru a nu fi „în stare să”, şi atunci nu pot înţelege autoamăgirea. O asemuiesc cu autoflagelarea, satirizarea propriei mele gândiri, schingiuirea universului meu propriu. Minţindu-mă singur simt că mi-aş îndesa formele gândirii în alte forme, chinuindu-mă, împingând dramatic şi trăgând de marginile rămase libere, de marginile neînchise. Nu mi se potriveşte amăgirea proprie, dar acesta este alt subiect. Ştiu şi de la tătânele meu o învăţătură: unii oameni se consideră importanţi, fără a fi cu adevărat, până când lumea îi percepe aşa şi devin automat importanţi în ochii oamenilor. Dar oare aceşti oameni contrafăcuţi, dându-şi importanţă, schimbă cursul vieţii lor?
Mi-am dorit să nu scriu negativ şi ironic despre asta, pentru că mă interesează mult opinia voastră. De ce? Tind să cred că oamenii care se mint singuri pot fi mai fericiţi, dar nu mai împliniţi. Nu într-un plan ideal, dar sunt fericiţi într-o manieră nedesăvârşită. În închipuirea lor, în imaterial, ei poate chiar sunt fericiţi. Aş putea compara asta cu fericirea omului naiv, care nu are ciocniri interne. Deşi în mintea mea par dobitoci, simt că unii au găsit o a doua natură în asta şi reuşesc foarte uşor să treacă peste probleme (la care eu mă împleticesc perioade de timp mult prea lungi, încercând să le rezolv) minţind.
Şi atunci vreau să vă întreb pe voi: este mai simplu să te amăgeşti singur decât să ţii piept problemelor vieţii? Şi poate simplu este, dar răsplata poate fi una de natură reală, spirituală? Există realizări în asta? Este mai uşor să trăieşti abuzând şi amăgind?
Mi-aş dori răspunsuri sincere, răspunsuri mai adânci decât la o simplă lecturare pe diagonală, răspunsuri chibzuite.
Să nu uitaţi un lucru, însă: minciuna nu e ceva natural. Minciuna reprezintă o denaturare a realităţii.
[poza]
Eu te-ash contrazice un picutz; mie mi se pare ca minciuna chiar este ceva natural, dar din alt punct de vedere. Evident, este o deformare a realitatii, dar nu numai. Minciuna depinde foarte mult de situatia care cere aceasta modificare a faptelor care s-au intamplat cu exactitate. Adica mai sunt si datzi in care spunem ca mintzim pt scopuri nobile, sa nu jignim pe cineva. Nu putem sa traim intr-o lume cu totul reala, minciuna face parte din baletul social.
Pe de alta parte, nu sunt de acord cu cei care isi creeaza propria lor lume si se cred altceva decat sunt. Mi se par mai degraba tristi decat fericiti, cel mai mult din cauza faptului ca oamenii de genul asta nu au PRIETENI ADEVARATI langa ei, ca sa le deschida ochii, sa-i scuture si sa le puna o oglinda in fatza!
@Chocolatfollie:
Mă bucur mult pentru răspunsul tău, m-a făcut să privesc şi prin altă raţiune şi altă pereche de ochi.
Eu gândesc mult prea implicat în povestea aceasta pentru că minciunile pe care le-am dibuit nu aparţineau planului normal, planului social, erau minciuni bolnave, de om fără strop de nobleţe.
De aceea îmi doream şi alte păreri, pentru a putea înţelege.
Mulţumesc!
din punctul meu de vedere, a te minti pe tine insuti/insati, inseamna sa iti deformezi personalitatea, caracterul, imaginea ta ca om. mintindu-te nu faci altceva decat sa comiti o lasitate cumplita, te ingropi in scuze-minciuni doar pentru a fugi de adevar, de realitate. solutia mea pe care o propun si o adopt totdata, este aceea a iti infrunta problemele, a gasi solutii,a rezolva si a trece mai departe, invatand de fiecare data esenta, luand de fiecare data ce este mai bun din orice intamplare. cei care se mint in asemenea mod nu pot evolua, nu pot indrepta greselile lor, nu pot accepta realitatea si nu pot fi impacati cu ei insisi.
@chocolatfollie: referitor la ce ai spus tu ca uneori mintim cu scopuri nobile, eu cel putin nu sunt de acord cu asta, sunt adepta adevarului si a sinceritatii. daca cineva face ceva gresit si eu il mint frumos, tu il minti frumos, toti cei din jurul sau il mint frumos, acel cineva cum isi poate da seama de greseala, cum poate repara daca nu stie ce? solutia? simplu, invatam sa spunem adevarul intr’un mod mai putin “agresiv”, in cuvinte simple care sa nu lezeze.
“Fericiti cei saraci cu duhul..” Insa intrebarile tale se refera nu la cei care traiesc intr-o lume aparte, a lor si numai a lor, ci la cei ce se mint pentru a face lumea asta, viata, mai suportabila, mai accesibila..si o fac cateodata din vanitate, nu din dorinta instinctuala de supravietuire..cei ce se cred infailibili, mai presus de greselile omenesti si de lipsuri. Poate ca e simplu sa te minti, insa ce obtii ca urmare a acestui fapt? O iluzie, nimic mai mult. Realitatea e tot acolo, atata doar ca alegi sa o ignori. In plus, de ce este o problema in a ne recunoaste slabiciunile, a accepta ca avem cu totii un “calcai al lui Achile”?..cred ca lipsa unei oarecare doze de umilinta, de admitere a existentei limitelor, chiar daca deranjanta pentru ego-ul unora, creaza problemele ce duc la necesitatea hranirii eu-lui cu minciuni, imbatari cu apa rece..
E interesanta si profund psihologica tematica ta..se poate discuta mult in jurul ei..nu vreau insa sa plictisesc din prima..asa, mai incolo, eventual :)
Cautam de fapt un locsor unde sa ma “introduc” pe blogul tau..insa la “despre tine” nu e loc de mine, asa ca..ta-dam! :D Eu am decis – te adaug la blogroll, ca e interesanta zona..asadar, voi mai reveni – sa ne citim cu placere :)
Greu m-am hotărât să-mi dau cu părerea în legătură cu problema ridicată de tine, poate din cauză că ai cerut răspunsuri “sincere”(cum altfel, ţinând cont de subiectul dezbătut?) şi “adânci”. Şi de câte ori sap “adânc” în conştiinţa mea, dau de nămol, ceea ce mi s-a întâmplat, evident, şi acum.
Am fost iniţial tentată să răspund în seara când ai postat articolul şi să fac o apologie a adevărului, a necesităţii şi moralităţii lui. Dar îmi era cam somn şi , după cum ţi-am zis, greu reuşeam să înfrăţesc două cuvinte, aşa că am lasat-o pe a doua zi. Însă a doua zi, o singură ţigară şi o introspecţie fugitivă în timp ce fumam mi-au fost de-ajuns ca să mă pierd în fumul confuziei.
Astăzi, la două zile de la postarea ta, aş putea băga mâna în foc că nu există persoană care să nu mintă şi care să nu se mintă (te includ şi pe tine aici, chiar dacă o să te superi). Ba mai mult, cu riscul de a părea negativistă, susţin că întreaga societate (dacă nu, Domne fereşte, umanitate) e clădită pe minciună. Începând de la aşa-zisa “democraţie” pe care, cică, am câştigat-o şi în legătură cu care ni se oferă iluzia că am beneficia din plin. Totul este o minciună! Din punctul meu de vedere democraţia asta nu e decât forma modernă a sclavagismului. Ni se oferă iluzia că suntem liberi să facem ce vrem, că putem acţiona conform liberului arbitru, când, de fapt, suntem sclavii unui sistem în metastază. Acţionăm ca teleghidaţi, conduşi şi constrânşi de legi absurde şi abuzive (cele mai multe dintre ele). Totul e o iluzie, de la libertatea de vot, la libertatea individului.
Bălăcindu-ne până la gât în această minciună (şi complăcându-ne în acelaşi timp), e clar că nu putem scăpa necontaminaţi. Te vezi adesea nevoit să minţi doar ca să poţi face faţă acestei societăţi mitomane, ca să poţi răzbi. Mie cel puţin mi s-a întâmplat adeseori.
Cât priveşte minciuna propriei persoane… Aici e puţin mai sensibil subiectul. E adevărat că, dacă nici cu tine însuţi nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură e destul de grav. Atunci când şi cu cine? Totuşi sunt multe persoane care n-ar reuşi să supravieţuiască dacă nu s-ar minţi sau dacă nu şi-ar crea anumite iluzii (ceea ce e, într-o oarecare măsură, tot un echivalent al minciunii). Oamenii dezamăgiţi, cei care trăiesc la limita existenţei, cei care au pierdut pe cineva drag sau , şi mai rău, cei care l-au pierdut pe Dumnezeu sunt adesea tentaţi să se mintă pentru a putea supravieţui. Viaţa nu ne oferă întotdeauna satisfacţii depline,iar dacă ni le oferă, ele nu ţin o veşnicie. Şi e cu atât mai greu să faci faţă eşecului după ce ai cunoscut gustul satisfacţiei, al împlinirii. (Deh, nu sunt toţi atât de norocoşi ca tine! :-P) Aici începe minciuna. Smulgem vieţii mici “bucurii”, pe care le numim cinic “fericire”, “iubire”, “împlinire” sau mai ştiu eu cum, cu care încercăm să ne acoperim goliciunea sufletului. Însă vine un moment când, după chinuitoare torturi ale conştiinţei, realizezi că nu mai ai cu ce umple această goliciune.Şi ce faci atunci? Rămâi aşa, cu sufletul dezbrăcat, pradă insensibilităţii şi răutăţii lumii? Nu! Atunci începe un nou şir de iluzii, aşteptând agonizant un nou prilej de amăgire cu care să umpli vidul din tine.
Cred cu tărie că fericirea nu e compatibilă cu natura umană… decât pe o perioadă determinată, ceea ce e şi mai dureros…
@Anura :
Consider că un om care ajunge să se mintă singur legat de lucruri evidente e un om care nu are caracter şi nici personalitate. Evident, ne minţim singuri legat de multe lucruri incerte, care nu sunt stabilite ferm şi asta, din punctul meu de vedere, pentru a reuşi să ne simţim mai bine.
Totuşi, revin cu acuza că minciuna propriei persoane în ceea ce priveşte lucrurile simple este dovada lipsei bunului simţ inoculat din primii ani de către părinţi.
Mulţumesc pentru răspuns!
@Aimee:
Bun venit! Îmi face plăcere să te regăsesc pentru că şi mie mi s-a părut interesantă „zona ta”. Deci ne vom mai citi.
Într-adevăr, legat de subiect se poate discuta mult şi bine. Poate fără final, dar sigur cu adăugiri de cunoştinţe. Vreau să spun asta: caracterele mici, caracterele tupeiste (obraznice), care de-a lungul vieţii lor nu au dezvoltat nici măcar un crâmpei de respect pentru cei din jur, pot minţi cu nonşalanţă pe oricine, oricând, în orice mod, cu utilitate sau fără.
Ai spus că nu au o doză de umilinţă în carcasele lor, dar nu cred că e vorba chiar de umilinţă. Poate cuvântul e puţin prea mult, pentru că a nu minţi nu înseamnă a te supune. Puţin bun simţ şi respect pentru a nu minţi oamenii care te înconjoară în momentele în care nu ai de ce să o faci e de ajuns. Putem, într-adevăr, trata acest subiect perioade de timp interminabile (paradoxal).
Mă bucur că am aflat încă o părere.
La bună regăsire!
@aura:
Ah, dragă Aura, uite că a durat şi la mine o zi ca să ofer un răspuns.
Mă bucur că nu mi-ai oferit apologia adevărului, pentru că în domeniul ăsta stau destul de bine. O fac de mult timp şi a ajuns să facă parte din mine. Atât apologia adevărului, cât şi cea a iubirii, a onoarei şi a tristeţii şi, probabil, a multor alte lucruri care sălăşluiesc în fiecare dintre noi.
Nu mă poate supăra nicio idee de-a ta, mai ales în cazul acesta, când este formată într-un cadru cu început şi margini relativ confuze.
Înţeleg ce scrii şi sunt de acord cu tine. Şi, totuşi, îmi dau seama că rămân cu gândurile mele, gândurile mele bine conturate, cărora le lipseşte decât mângâierea altor gânduri, experienţa altor trăiri. Pentru asta mă bucur să-ţi citesc raţiunile şi pentru asta mă bucur, în general, să citesc procesele mintale ale altor oameni, indiferent dacă-i cunosc personal sau nu.
În interiorul meu, în intelect, realizez că eu am limitele impuse de ceea ce îmi dictează bunul simţ, dorinţa de a nu face rău, timiditatea, înţelepciunea, lealitatea şi principialitatea şi, uneori, aciditatea, felul coleric şi dorinţa de a fi peste, egocentrismul şi preocuparea pentru interesele personale. Da, şi multe, multe altele. Dar poate nu toată lumea e aşa. Fiecare om se ghidează după principiile lui şi poate în cazul altor oameni principiile sunt înlocuite cu minciună, înşelătorie sau cu un fel meschin de a fi.
Trăim constrânşi de societate, de legi, de norme, de sistem, de tot ceea ce ne înconjoară. Dar trăim frumos, sau avem şansa să o facem. Avem şansa să ne pierdem clipe fiind oneşti, fiind sinceri, fiind frumoşi, fiind înţelepţi, împărţind şi iubind celelalte exemplare ale speciei noastre.
Evident, trăim şi cu minciuna, dar minciuna de care vorbeşti e la un nivel mult prea înalt pentru a merita să-l analizăm. La nivelul individual, nu colectiv, la nivelul celular al fiecărui om care există, care are sentimente, care trăieşte cu ceilalţi şi care poate dezvolta atât gânduri şi trăiri pozitive cât şi negative, trebuie să existe un aparat, precum toate celelalte aparate ale funcţiilor umane, care să înveţe omul să fie demn, să fie principial, să fie raţional, să fie înţelept. Şi să nu fie gunoi, lepădătură sau gianchist (vezi dicţionarul 123urban!).
Am discutat noi faţă în faţă despre ceea ce reprezintă fericirea şi subiectul acesta e aparte în sine. Poate vom avea conjunctura să discutăm şi într-un cadru publicistic despre asta. Pentru mine fericirea e formată şi din mici amănunte care-mi gâdilă natura şi felul de a percepe. Dacă lucrurile ies cum vreau eu şi dacă şi eu am un aport la asta, dacă oamenii de lângă mine sunt vădit fericiţi şi eu am avut ceva de a face legat de asta, eu sunt mulţumit, poate chiar fericit. În cazul în care e vorba despre familia mea atunci sunt mai mult ca sigur fericit.
Las subiectul „fericire” pentru altă ocazie.
Îţi mulţumesc!
La bună auzire! :-)
“Avem şansa să ne pierdem clipe fiind oneşti, fiind sinceri, fiind frumoşi, fiind înţelepţi, împărţind şi iubind celelalte exemplare ale speciei noastre.”
Astea sunt clipe câştigate, nu pierdute! :-P Dar, cum viaţa, din păcate, nu oferă prea multe momente în care să-ţi valorifici câştigurile astea, e lăudabil dacă reuşeşti, la bilanţ, să ieşi pe plus. Sau măcar pe zero. Tu ai toate şansele şi te felicit pentru asta! M-aş bucura ca, peste ani, să te regăsesc la fel de pur!
@aura:
Mă refeream la consumarea timpului, dar ai punctat bine, clipele acelea nu sunt pierdute, sunt câştigate. Îmi place cum joci sensurile cuvintelor, e atât de interesant…
Simt că singura noastră şansă reală, a oamenilor, e aceea că avem posibilitatea să facem orice. Absolut!
Seară bună! ;-)
Cred că mă îndepărtez puţin de la subiect, dar totuşi, scriu.
Mi s-a spus (subliniez MI S-A SPUS, adică n-am spus eu asta) că unii oameni care sunt complexaţi de ceva anume la ei fac un lucru foarte INTELIGENT creându-şi complexe de superioritate. Adică iei un defect şi ori îl transformi în calitate, ori nu-l recunoşti ca fiind defect. Îţi spui şi-ţi tot repeţi ani întregi că NU eşti prea scund, de exemplu. Şi mai întâi ajungi să te crezi tu pe tine, dar mai târziu reuşeşti să-i convingi şi pe ceilalţi de asta.
Nu ştiu dacă se încadrează exact în ce-ai vrut tu să spui, Alex, dar eu cred că şi asta înseamnă să te minţi pe tine, printre altele. Ideea e că dacă nu te minţi, dacă nu-ţi repeţi de un milion de ori că NU eşti prea scund, ai o singură alternativă: înfrunţi realitatea cu capul în pământ.
Nu mă înţelege greşit, nu apăr minciuna, dar cred că uneori te ajută să supravieţuieşti.
Cât despre sentimentele celor care se mint pe ei înşişi… Deep down inside sunt convinsă că şi ei ştiu că se mint, ştiu de ce se mint şi ştiu că dacă tot au început, nu se mai pot opri. Probabil îşi reprimă multe gânduri şi trăiri ca să nu aibă de înfruntat adevărul.
Or fi mai fericiţi? Or fi mai împliniţi decât sincerii? Habar n-am… :)
@Ralu:
E foarte interesant ce ţi s-a spus. Am cunoscut aşa oameni. Şi nu doar unul, ca să nu se simtă doar o singură persoană! :-))
Eu n-am reuşit să-mi maschez defectele aşa şi nici nu vreau să o fac. Mi-aş dori să am puterea să le înlătur, atât cauzele cât şi efectele.
Legat de cei care se mint pe ei înşişi: sper cu adevărat ca la nivelul lor cognitiv să înţeleagă că trăiesc din minciună şi să nu creadă ceea ce mint.
Poate e mai greu pentru ei, dar eu aşa-mi doresc să fie.
Am spus! :-)