Planeta mamă
O faptă făcută aparţine deja de trecut, iar Pământul e 
destul de mare pentru a ascunde orice, chiar şi fapte. O acţiune petrecută e deja prelucrată, îşi are cavitatea bine stabilită în facultatea şi judecata sufletului tău. Sigur, există mutare, există înlocuire, preschimbare, dar, la fel ca prima impresie, primul efect sau prima convingere pe care o ai asupra unui lucru (infim sau nu, n-are importanţă), fapta îşi lasă însemnele pe toată suprafaţa pe care poate acţiona, îşi are locul înainte de a i-l fixa cineva şi, uneori, deşi nu ar fi trebuit luată în sine, pătează, doare şi îţi creează o suferinţa morală colosală, nefinită.
Şi un lichid incolor îţi umezeşte ochii.
Nimeni nu poate înţelege profunzimea schimbărilor zilnice pe care le suferi şi suporţi. Te întrebi, mirat, de orice: de privirea unui trecător, de cuvintele care ţi-au fost adresate acum multă vreme, te gândeşti la vorbele pe care le-ai aruncat tu acum trei zile, acum două luni, acum o viaţă, într-o discuţie efemeră cu persoana ţie-ţi dragă, exact când vă ridicaţi din pat. Nu ai vrut să-i spui ce i-ai spus, dar ai făcut-o. Şi ai uitat. Acum… ai uitat.
Pentru un moment crezi că ai scăpat din vâltoarea gândurilor, din vârtejul amintirilor. Te ridici din pat, realizezi că ai visat. Alergi cu gândul la orice detaliu, realizezi că trăieşti uneori din dorinţele frumoase pe care poţi să ţi le permiţi, poate evadezi, atemporal, din realitate. Ei nu pot înţelege cum suporţi eşecul şi confuzia. Poţi fugi departe, poţi să-ţi iei micile măsuri de siguranţă, dar oare poţi scăpa vreodată? Sau e adevărul pe care nu ai tăria sau viclenia de a-l ascunde destinului.
Suntem suma fobiilor noastre, suntem fobiile noastre concrete, privite de partea cealaltă a oglinzilor, suntem nerezonabili, patologici, mici fortăreţe imparţiale, ne cercetăm scopurile, ne absolvim orice acuzaţie care ne-ar putea fi imputată, ne pardonăm iraţional, încercăm să ne încadrăm în tiparele acestea, în şabloanele învăţate, clişee penibile, supărătoare.
Dacă totuşi raţionăm…
Suntem falşi, subiectivi, dezorientaţi, zăpăciţi şi uşor de anticipat, ascultăm muzici, împreună, ne îmbrăţişăm, facem amor, procreăm, zâmbim, acţionăm bulversaţi, ne ascundem, revenim, jucăm, evadăm, trăim diverse situaţii, felurite, pastelate, infinite, inepuizabile, fugim din cadre în alte cadre, cunoaştem tot mai mult, fără încetare, dăinuim, constatăm, ezităm, luăm hotărâri, şovăim, creştem, involuăm, suferim, ispitim, afectăm alte persoane, le încercăm, străbatem necazuri, spălăm temeri, ne îndoim până la calvar de devotamentul fiinţei perene de lângă noi, trudim, asudăm, stigmatizăm şi osândim alte persoane pentru insuccese şi ratări particulare.
Iubim, trăim, murim.
[poza]
Acest articol a fost scris în luna septembrie a anului 2009.
Ştiu că am mai citit articolul ăsta măcar de două ori până acum, într-o formă sau alta, dar acum mă face să mă simt cu totul altfel decât înainte.
@Ralu:
Explică-mi diferenţa, sunt tare curios. Ţin minte ce-mi spuneai cu primele ocazii în care ai citit articolul acesta.
Eu nu mai ţin minte ce ţi-am spus când l-am citit prima dată, dar cred că nu l-am înţeles cum îl înţeleg acum.
Atunci cred că l-am citit ca pe ceva ipotetic, ca pe ceva din exterior, ca pe o chestie care nu mi s-ar putea întâmpla mie… Ştii clişeul… “Mulţi oameni au cancer, dar nu cred că mi s-ar putea întâmpla chiar mie.”
Acum articolul ăsta mă atinge deep down inside “şi un lichid incolor îmi umezeşte ochii.”
N-am de gând să mă destăinui aici, ştii tu bine despre ce e vorba, dar, în mare, cam asta ar fi diferenţa. Been there, done that…
@Ralu:
Ştiu ce zici, Ralu… Atunci îmi spuneai că s-ar putea scrie romane din ceea ce am concentrat în acest articol.
Acum şi eu văd şi simt diferit tot ce am scris aici.
Smile, everything’s gonna be alright! :-)
Foarte frumos scrii, deosebit chiar! M-am cam regasit in scrierea asta a ta… o fi de bine? o fi de rau?
@georgiana:
Mulţumesc! De rău n-are de ce să fie! :-)
Salutare ! Amice, oare numa’ pe Terra se pot face instalari pentru RDS ?! :)) Ca tare as merge si pe o alta planeta … poate voi da peste niste fiinte mai deosebite … caci cu oamenii … e foarte greu de lucrat ! :) Ciao :D
@Devil:
:-))
Salut! Oamenii sunt cele mai tulburi animale, dar asta nu e ceva rău. Doar e. Caută să le accepţi, pentru că în viaţa asta mai mult ca sigur nu vom întâlni alte fiinţe şi, chiar dacă le întâlnim, n-o să vrea servicii de la RDS.
Scoateţi banu’ pentru anti-reclamă!
“stigmatizăm şi osândim alte persoane pentru insuccese şi ratări particulare.”
Cel mai aiurea mi se pare faptul că ajungem să stigmatizăm şi osândim persoane care apar ulterior în vieţile nostre pentru insuccesele şi ratările noastre particulare din trecut. De parcă ăia, săracii, ar avea vreo vină că noi venim în spate cu doi saci de frustări, certuri, isterii, gelozii, încrâncenări, orgolii ş.a.m.d. şi că povara lor apasă greu asupra noastră.
Ce bine ar fi să poată porni fiecare relaţie de la 0! Fiecare să intre cu nimic într-o relaţie. Cu doi saci goi. Pe care să-i poată umple cu fiori, plimbări prin parc, fluturaşi, melodii, vorbe dulci, apusuri şi răsărituri, ţărmuri şi iluzii neţărmurite, zâmbete, priviri pe furiş, artificii, şuşoteli, săruturi, mângâieri sau doar atingeri pe ascuns, roadtrip-uri, zile şi nopţi, primăveri şi toamne, senzaţii, simţiri şi câte n-ar mai putea pune pe-acolo! Şi la sfarşit să adauge şi senzaţia de gol în stomac ca să-i facă mai uşor transportabili. S-ar putea ca, în timp, să li se pară grei!
@aura:
Şi când te gândeşti că asta se poate extrapola în fiecare domeniu, nu doar în amor.
?