N-am urmărit mișcarea în mediul online despre moartea lui Adrian Păunescu. Nu mă interesează.
Nu sunt genul de om care să scrie aici la diferite întâmplări nefaste sau evenimente, la decese, probleme ale oamenilor cunoscuți sau ale vedetelor, la știri sau alte chestii de genul acesta.
Nu am reacție la lucrurile comune, eu scriu despre nebuniile și gândurile care-mi dau bătăi de cap. Când scriu, scriu să-mi adap rana din suflet, mulțumirile și nemulțumirile și încerc să-mi răspund întrebărilor.
Trecând peste explicația asta, vreau să vă vorbesc despre ceea ce reprezintă Adrian Păunescu pentru mine. Nu voi judeca nicicum calitatea lui umană, ci doar cea artistică, precum și planul personal dintre creația lui și eu însumi, ca om.
Am crescut citind Păunescu, din conjunctură sau din atracție, nici nu-mi mai aduc aminte. Am rămas cu ideea că este un autor excepțional, că este un artist de necontestat, pentru că mi-a făcut ochii sufletului mult mai mari și mai blânzi. Nu aș putea judeca intelectualitatea acestui om, vanitatea exagerată sau hrana din care s-a îndestulat. Mi se pare aprioric să fac asta. Totodată, nu voi judeca oamenii care vor judeca felurile lui umane.
Eu vreau doar să-ți mulțumesc, domnule Adrian Păunescu, pentru faptul că ai fost, pentru faptul că în afara părinților mei, ești și vei rămâne primul om care mi-a deschis ochii spre un alt fel de …, spre un alt mod de a gândi, spre emoție, spre armonie cu natura, cu iubirea, cu sufletul, cu trăirea. Mi-ai arătat viziune, m-ai făcut un om care să perceapă și emită simboluri. M-ai făcut să lăcrimez și m-ai făcut să înțeleg, mi-ai deschis drumul spre a crea și mi-ai colorat – mai demult – pantofii în roșu aprins.
Pentru toate cele pe care nu pot să le rostesc sau scrijelesc virtual te rog să mă ierți. Și pentru cei care vor huli calitatea ta vreau să știi un lucru: timpul le cerne și discerne pe toate.
Îmi pare rău, îmi pare rău că ai plecat.
[poza]
Suntem aproape 7 miliarde de oameni pe Terra.
Împărțim, la nivel minim, aceleași dorințe și rațiuni. Cu greu se pot concentra în cuvinte felurile noastre nemărginite. Suntem infiniți, atât prin ceea ce simțim, cât și prin ceea ce gândim. Greșim pași de-a lungul zbuciumului nostru cotidian, dar nu ne oprim. Uităm și ne readucem aminte, iubim și blamăm, ne bucurăm, precum copiii, la orice fir de ață care prinde o jucărie în capăt.
Mințim și ne mințim, din păcate. Ne dorim extraordinarul, deși banalul e prea mult pentru noi. Vedeți dumneavoastră, banalul despre care vă vorbesc reprezintă lipsa noastră, e ceea ce ne face să ne simțim neîmpliniți și e ceea ce nu putem înfăptui. Ne dorim lucruri comune, dar nu vrem să facă parte din categoria lucrurilor comune. Ne ascundem după degețelele infime care nu reușesc să ascundă nici măcar caracteristicile fără formă care ne împlinesc.
Și căutăm împlinirea în orice. De la acceptul din partea familiei, al celor din jur, până la ființa – pe care ne-o dorim perenă – din jurul brațelor și inimilor noastre. Am fost învățați să trăim dual, precum porumbeii și încă nu vreau să accept faptul că poate natura noastră nu ne conferă cele mai bune împrejurări pentru a reuși asta.
Ne considerăm desăvârșiți, compleți și plini de caracteristici frumoase, dar suntem departe de proiecția pe care o emanăm despre noi înșine. Suntem reclame ale unor produse pe care nu le putem accepta întru totul și pe care nu le putem întruchipa într-o variantă foarte definită și concretă. Suntem managerii unui brand propriu și construim marketing pentru piața pe care tindem să credem că o cunoaștem.
Suntem sortiți unei alergări continue, suntem sortiți privirii și ochiului care zărește în interior. Dar avem timp… Sfidăm rațiunea și elementele – pe care le putem ușor înlătura – care nu ne definesc.
Și, în mare, nu prea știm ce e cu noi. Căutăm, invariabil, în majoritatea clipelor noastre, oameni, lucruri, sentimente care să ne facă plăcere. Și suntem egoiști. Fără măsură.
Suntem doi copii cu vârste frumoase, maturi şi eleganţi. Ne privim şi ne dorim, ca doi oameni de sexe diferite, să cunoaştem ce se ascunde în fiecare dintre privirile noastre. Ochii ne zâmbesc și buzele ne îmbie să ne gustăm, la fel cum brațele își doresc să îmbrățișeze fiecare părticică din trupurile noastre tremurânde. Folosim întrebări și replici, încercăm să ne cunoaștem dorințele și să ne înțelegem atitudinile dezvoltate de-a lungul a zeci de ani. Eu pe tine, tu pe mine. Vrem să deslușim, să pătrundem, să știm. Și știm câteva lucruri simple: că seara ne găsește gândindu-ne unul la celălalt, că momentele libere ne aduc în minte clipele frumoase și puține pe care le-am petrecut împreună, că inimile ne bat infinit mai tare atunci când ne zărim, că locurile frumoase ni se par insipide fără celălalt, că muzica sensibilă ne face să zâmbim și să ne dorim, că suflul celuilalt ne face poftă, că zâmbetul și ochii calzi ne fac să visăm la momente fără sfârșit și că putem exista unul pentru celălalt în orice moment greu, ușor sau ciudat din viața pe care ne-o dorim. Pentru viitor lucrurile sunt simple sau complicate. Nu putem ști. Cert e un singur lucru: vom avea întotdeauna un parc, o pădure, un loc, o zi, o seară, un sărut și o dorință pe care o putem împărtăși.
Doar noi doi.
“Open your eyes…” she whispered.
This voluptuous sadness I feel collapses into the memories of a broken smile that never even happened. The time has no edges in this exception of time I live in.
“I’ll open my eyes, babe, but I just want to feel a few seconds more… a few seconds more, just of you.”
She’s a butterfly, she’s a demon, she’s the one I’ll never have the chance to love like a human. She hates me, you know, but she loves me sometimes. She brings all those immense, vivid pleasures, not the bodily kind.
Citeşte în continuare »
« Articolele anterioare« Articolul următoare
N-am urmărit mișcarea în mediul online despre moartea lui Adrian Păunescu. Nu mă interesează.
5 persoane
Răspunde şi tu!
» Citit de 890 ori
» Etichete: Adrian Păunescu