Privilegiul omului viu

de Alexandru Husaru în 19 November 2010 la 23:23

Mult timp am crezut că într-o relație sentimentală eu sunt cel care crează amor, cel care înfăptuiește iubire. Asta în ideea în care aproape de fiecare dată am crezut că cel mai mult depinde de mine. Pe persoanele cu care nu am putut clădi iubire – așa cum știu că există sau așa cum am trăit-o – le-am blamat, considerând că e vina lor faptul că nu mi-au putut trezi sentimente nobile, reale și că sunt absolut vinovate de faptul că eu n-am putut să-mi manifest felul bogat de a iubi, de a simți…

În fapt, de-a lungul vieții mele, dacă nu am simțit tot, nu am oferit tot. Așa mi-a fost natura, așa am fost învățat sau așa am furat învățătură de la oamenii care mi-au împlinit cunoașterea și, implicit, viața. Cert e că așa m-am dezvoltat de-a lungul timpului.

Citeşte în continuare »

Apreciativ

de Alexandru Husaru în 15 November 2010 la 19:10

Cel mai mult mă deranjează la curve nu faptul că sunt curve (pentru că asta-mi place la ele – într-un fel), ci faptul că nu îşi asumă lucrul ăsta. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, lucrurile ar fi mult mai simple în cazul în care acestea din urmă şi le-ar asuma. Singurul lucru de care mi-e frică e faptul că ele şi-ar putea pierde această calitate în cazul în care şi-ar asuma faptul că sunt curve.

P.S.: Ştiţi voi, nu toate femeile sunt… dar să nu uităm înscrisurile marelui* Bonaparte.

*mare la sfat, nu la stat.

(2)

de Alexandru Husaru în 08 November 2010 la 12:12

Cât de încurcate pot fi situațiile dintre oameni? Dintre doi oameni.

Te afli într-o situație care nu are viitor – doar un prezent fabricat – și tu exprimi asta ființei de lângă tine. Ea simte ceea ce exprimi, dar nu spune nimic. Ceilalți (oameni din jurul vostru) văd și așteaptă inevitabilul și, astfel, toată lumea are câte ceva de făcut.

Și, într-adevăr, într-un fel ciudat, fiecare actor își are rostul inutil în această poveste urzită.

Vinovat de iubire

de Alexandru Husaru în 05 November 2010 la 18:30

N-am urmărit mișcarea în mediul online despre moartea lui Adrian Păunescu. Nu mă interesează.

Nu sunt genul de om care să scrie aici la diferite întâmplări nefaste sau evenimente, la decese, probleme ale oamenilor cunoscuți sau ale vedetelor, la știri sau alte chestii de genul acesta.

Nu am reacție la lucrurile comune, eu scriu despre nebuniile și gândurile care-mi dau bătăi de cap. Când scriu, scriu să-mi adap rana din suflet, mulțumirile și nemulțumirile și încerc să-mi răspund întrebărilor.

Trecând peste explicația asta, vreau să vă vorbesc despre ceea ce reprezintă Adrian Păunescu pentru mine. Nu voi judeca nicicum calitatea lui umană, ci doar cea artistică, precum și planul personal dintre creația lui și eu însumi, ca om.

Am crescut citind Păunescu, din conjunctură sau din atracție, nici nu-mi mai aduc aminte. Am rămas cu ideea că este un autor excepțional, că este un artist de necontestat, pentru că mi-a făcut ochii sufletului mult mai mari și mai blânzi. Nu aș putea judeca intelectualitatea acestui om, vanitatea exagerată sau hrana din care s-a îndestulat. Mi se pare aprioric să fac asta. Totodată, nu voi judeca oamenii care vor judeca felurile lui umane.

Eu vreau doar să-ți mulțumesc, domnule Adrian Păunescu, pentru faptul că ai fost, pentru faptul că în afara părinților mei, ești și vei rămâne primul om care mi-a deschis ochii spre un alt fel de …, spre un alt mod de a gândi, spre emoție, spre armonie cu natura, cu iubirea, cu sufletul, cu trăirea. Mi-ai arătat viziune, m-ai făcut un om care să perceapă și emită simboluri. M-ai făcut să lăcrimez și m-ai făcut să înțeleg, mi-ai deschis drumul spre a crea și mi-ai colorat – mai demult – pantofii în roșu aprins.

Pentru toate cele pe care nu pot să le rostesc sau scrijelesc virtual te rog să mă ierți. Și pentru cei care vor huli calitatea ta vreau să știi un lucru: timpul le cerne și discerne pe toate.

Îmi pare rău, îmi pare rău că ai plecat.

[poza]