Memorii și semne

de Alexandru Husaru în 31 August 2010 la 8:39

Suntem doi copii cu vârste frumoase, maturi şi eleganţi. Ne privim şi ne dorim, ca doi oameni de sexe diferite, să cunoaştem ce se ascunde în fiecare dintre privirile noastre. Ochii ne zâmbesc și buzele ne îmbie să ne gustăm, la fel cum brațele își doresc să îmbrățișeze fiecare părticică din trupurile noastre tremurânde. Folosim întrebări și replici, încercăm să ne cunoaștem dorințele și să ne înțelegem atitudinile dezvoltate de-a lungul a zeci de ani. Eu pe tine, tu pe mine. Vrem să deslușim, să pătrundem, să știm. Și știm câteva lucruri simple: că seara ne găsește gândindu-ne unul la celălalt, că momentele libere ne aduc în minte clipele frumoase și puține pe care le-am petrecut împreună, că inimile ne bat infinit mai tare atunci când ne zărim, că locurile frumoase ni se par insipide fără celălalt, că muzica sensibilă ne face să zâmbim și să ne dorim, că suflul celuilalt ne face poftă, că zâmbetul și ochii calzi ne fac să visăm la momente fără sfârșit și că putem exista unul pentru celălalt în orice moment greu, ușor sau ciudat din viața pe care ne-o dorim. Pentru viitor lucrurile sunt simple sau complicate. Nu putem ști. Cert e un singur lucru: vom avea întotdeauna un parc, o pădure, un loc, o zi, o seară, un sărut și o dorință pe care o putem împărtăși.

Doar noi doi.

August

de Alexandru Husaru în 19 April 2010 la 14:54

Deschid fereastra şi zâmbesc.

Mă aplec să văd dacă nu cumva te deranjează lumina.

Te privesc, nume de floare!

Îţi ating pielea lăsată uşor dezvelită pentru mine. Îţi ating cu buricele degetelor materialul acesta incredibil, conturul ce-ţi defineşte forma.

„Precum un om care depăşeşte condiţia timpului, am timp să-ţi savurez orice mişcare, orice clipire.”

Citeşte în continuare »

Ne ţineam de mână în somn

de Alexandru Husaru în 18 April 2010 la 11:58

Acest articol este pură ficţiune şi reprezintă rodul imaginaţiei mele. Orice asemănare dintre faptele şi persoanele prezentate în acest articol şi alte persoane reprezintă o simplă coincidenţă.

Mi-e dor să ajung acasă ostenit (după o sticlă de vin alb consumată cu tine), să ne tragem de mâini la intrarea din bloc, tu să te împiedici şi eu să râd chiţăit. Să-ţi deschid galant uşa de la intrare şi să te invit să intri. Tu să-mi zâmbeşti şi să te unduieşti lasciv înspre interiorul scării. Au trecut 3-4 ore de când suntem împreună şi noi am aşteptat doar atât, momentul în care vom ajunge acasă, momentul în care ne vom închide într-un paralelipiped de 3,5/4 m şi se va opri totul. Timpul va deveni gelos, pentru că în percepţia noastră el nu va mai însemna nimic. Absolut nimic.

Citeşte în continuare »