N-am scris niciodată ceva consistent despre ea. N-am vrut, n-am putut sau n-am încercat niciodată cu adevărat. Totuși, ceea ce simt în privința ei e precum texturile unor diferite materiale, de la fin la subțire, la gros, la plin, la nemăsurat și nemăsurabil. E ca și cum aș prinde între arătător și degetul mare sentimente și ar trebui să le explic textura.

Helen Folasade Adu (Sade) e pentru mine o ființă asexuată. Ca persoană nu îmi exprimă sex pentru că ceea ce simt față de ea e presus senzației fizice. Pentru mine Sade e un suflet care exprimă iubire, pasiune, senzații, paradis, soare, lumini, sentimente. Sentimente și lucruri cu adevărat DE NECUPRINS.

De mai multe ori destinul mi-a arătat că ea e hărăzită să fie diva mea, artistul pe care am cum să-l înțeleg – din punct de vedere al creației – și care, într-un fel sau altul, are să-mi marcheze existența, are să mă inspire, la fel cum pentru alții, desigur, există alte persoane cu alte structuri și de alte naturi, cu alte îndeletniciri și care le exprimă poate la fel de mult sau chiar mai mult.

Am fost în Praga, la concertul care a avut loc în data de 14 mai 2011. Cuvintele sunt de prisos și asta nu o zic ca un clișeu. Pur și simplu simt că n-are sens să explic sau să încerc să cuprind în cuvinte ce am văzut, ce am simțit.

Cert e că după un drum relativ lung, după niște zile obositoare și după un concert care ar trebui să te facă să te simți obosit, la final, la ieșire, mă gândeam cu drag și dor că mi-aș dori să o revăd și că mi-aș dori să retrăiesc din nou un concert de-al ei. Sade e un artist desăvârșit, echipa ei e formată din oameni profesioniști, oameni cu pasiune și muzică prin vene. Și asta s-a simțit, s-a simțit cu intensitate, s-a simțit constant și frumos, neaglomerat.

Mi-am îndeplinit un vis și ce e ciudat e că mi-aș dori să îl îndeplinesc din nou. Și asta, pentru mine, înseamnă mult.

Sade, you’re making my soul sing and you’re making me dance… inside.

De altfel, sunt sigur că structura ta nu e menită unui dor și unei frumuseți sentimentale precum cea din atenția și spiritul meu, dar nu asta e important. N-aș vrea să murdărim simțirile acestea cu certuri derizorii despre cine și cum are puterea să renunțe la el.

Eu doar te iubesc!

Citesc pentru că-mi place să fiu și pentru că-mi place să înțeleg și cum sunt alții.

Citesc pentru a mă dezvolta, citesc pentru că iubesc limba mea română și pentru că ador cuvintele înșiruite care dau atât de multe, frumoase și colorate forme și sensuri.

Aceeaşi dorinţă comună,

Aceeaşi speranţă absurdă…

Şi murmură

Atâtea doruri nebune,

Atâtea glasuri din umbră…

Şi murmură

Focuri din inimă

Şi viaţa se-ndură…

Şi murmură

O veche căldură,

Printre buze uitată…

Şi murmură

Pe mine întreg

Mirosul tău fin, cel de fată…

Şi murmură

Privirea ta, alintată…

Şi totul se pierde…

Şi-ncep să murmure pietre

Şi totul se vede

Din aceeaşi, altă postură

Şi-apoi îmi murmură viaţa,

Nebună,

C-ar vrea la plimbare,

Absurd, ea pe ea să se scoată

Şi vrea să devină mai mare

Să scape treptat de prin gloată.

Aş vrea să despic curcubeie,

Să-mprăştii culoare şi sens,

Iubirii să-i dau roş intens,

Oranjului gust de femeie.

Cuiburi flămânde de pui

Și dorinţe ce cresc doar peren,

Lacrimi pizmaşe cu galben

Şi pânzele verzi fug hai-hui.

Prin cerul albastru și plin

Planează iubiri pierdute-n indigo

Pe tunuri sădim embargo

Și-apoi ne-amăgim din pelin.

Când tot ar putea exista

În calde tonuri alb-violet

Și-atunci am împăca desuet

Tot ce-n lume se putea detesta.

(poem început de Aurelia Bălănescu, continuat de mine… continuat de mine)

Mi-aduc aminte că discutam pe tema schimbării omului acum câțiva ani cu o bună prietenă și îi spuneam că oamenii nu se schimbă niciodată și că, la un anumit nivel, nu există schimbare în niciun suflet. Doar că acum m-am schimbat și, implicit, nu mai cred asta. Cred în incredibila versatilitate a ființei umane, cred în infinitul potențial pe care-l deținem. Cred în lucruri de necrezut, în forme, în planuri și idei, în zbor și, indirect, în infinit. Cred că suntem slabi și prea puțin conciși și că avem forțe presus definiției cuvântului „uman”. Cred că putem face absolut orice, fără limite concrete sau, cel puțin, nu ușor de stabilit. Mai cred că cea mai puternică luptă e aceea cu noi înșine, cu regulile cu care am fost crescuți (deși nu sunt împotriva lor), cu lenea și comoditatea, cu alter-ego-ul fiecăruia dintre noi care, șoptind, ne spune că putem face lucruri și cu altă ocazie.

Cred și sper în om, cred și sper în calitate în pofida cantității și, cel mai mult, îmi doresc ca omul să fie real, să vadă – deși poate fi visător în același timp – reacțiile lui adevărate, ale celor pe care le stârnește în jurul lui, precum și ale celorlalți oameni. Suntem diferiți pentru că ne plac lucruri diferite. Dar trebuie să le acceptăm, nu să plutim împreună (cu oamenii care pur și simplu se întâmplă să existe în jurul nostru) spre fapte și acțiuni comune. Cel puțin nu doar pentru a aparține unei categorii, unei cete, unei societăți.

Ție-ți place să citești și mie să ascult muzică, poate ție-ți place să lenevești și mie-mi place să mă plimb. Ceea ce e cu adevărat important e nu să aparținem unei categorii, ci să facem lucrurile care nouă ne plac și pe care noi le considerăm pozitive și, implicit, să ne gestionăm timpul așa cum considerăm noi că e util și plăcut. Oricum ar fi modalitatea de a-l petrece.

Vă spun asta nu pentru că doresc să vă învăț, ci pentru că-mi doresc cu adevărat să învăț din lucrurile pe care, într-un fel, le cunosc deja.

Pornind de la această idee, constat că există ființe simple care nu ştiu să se exprime academic sau interesant, dar care știu să ofere sentimente nobile, până la sacrificiu, femei cuminți și inteligente ca acțiuni – și asta nu din punctul de vedere al exprimării sau al cunoștințelor dobândite – care știu să-ți comunice și altfel decât prin cuvinte foarte explicative sau elevate, care știu să te iubească printr-un zâmbet afișat prin colțurile gurițelor lor fierbinți și care-ți lovesc universul, la bazele lui, prin acțiuni de-a dreptul oneste și lipsite de interese.

Suntem interconectați prin propriile gânduri, prin propriile simțiri și ne putem apropia unul de celălalt prin trăirile noastre interne. Faptul că aceste trăiri comunică e, într-un fel, privilegiul nostru comun. E natura noastră, e felul prin care ne-a fost hărăzit să interacționăm și să convieţuim. Și mă bucur de asta.

Aș vrea să iau forma inexistentului, conturat de limitele infinitului.

Aș vrea să fiu uitarea

ce se naște din moartea unei iubiri,

Să trec, ca o umbră fără întuneric,

Printre picăturile de lumină

Ale unei nopți ce încă NU a existat.

Aș vrea să fiu o amintire din viitor

Pentru ca să te pot iubi

Într-un prezent că nu există încă.

Aș vrea să fiu îmbrățișat

De gustul tău,

Să iau forma mirosului tău,

Să-ți văd vocea,

Înălțându-se, ca un înger,

În cerul prăbușirii mele…

Lasă-mă să te iubesc

Cu pasiune,

Cu gelozie,

Cu ură de mine

Și de tot ce există…

Pentru că fură din ceea ce nu există.

Și te prind

într-o privire

în care eu nu exist.”

În fapt, de-a lungul vieții mele, dacă nu am simțit tot, nu am oferit tot. Așa mi-a fost natura, așa am fost învățat sau așa am furat învățătură de la oamenii care mi-au împlinit cunoașterea și, implicit, viața. Cert e că așa m-am dezvoltat de-a lungul timpului.

Astăzi am ajuns să mă îndoiesc de faptul că oamenii cu care nu am reușit să dezvolt sentimente reale sunt vinovați pentru asta. Și tot astăzi, respectiv în seara asta, am realizat că nu-mi mai doresc ca oamenii menționați anterior să știe că nu le-am oferit tot. Nu are importanță.

Ca explicație, prin introspecție, mi-am oferit ideea că suntem diferiți și diverși și nu avem obligația de a simți pe aceleași niveluri sau de a răspunde acelorași stimuli. Mă bucur pentru oamenii care au cules – precum și eu culeg din interacțiunea cu ei – roade din relația cu mine. Și îi disprețuiesc, deși poate nu e corect din partea mea, pe cei care m-au lăsat fad, ros și murdar, pe cei care mi-au pătat simțirea și senzațiile, pe cei care nu au avut curajul să-mi spună adevăruri, pe cei care mi-au zâmbit fals și m-au făcut să irosesc timp prețios, timp în care puteam oferi altor oameni ceea ce tot cu ajutorul oamenilor am învățat.

Pentru că, într-un fel relativ ciudat, suntem interconectați undeva, ca energii, în toată furnicăreala asta spre a înțelege. Și noi, cu cel mai curat gând, trebuie să pricepem și să acceptăm asta. Pentru că singuri nu reprezentăm aproape nimic și oricâtă cunoaștere am putea dobândi din sentimente, din cărți, din muzică, din sufletele peste care uneori călcăm și alte și alte atâtea, multe, atunci când rămânem singuri (când spun „singuri” nu mă refer la o relație dintre doi oameni de sexe diferite) devin aproape inutile.

Pentru că eu cred că suntem într-adevăr creați să evoluăm și să ne conectăm, pentru că suntem cu adevărat ființe – dintre toate ființele din lumea noastră – cu abilități superbe, pentru că ar trebui să ne bucurăm de atât de multe caracteristici unice – pe lângă cele animalice, atât de frumoase – pentru că putem înțelege și suntem, într-un fel relativ limitat, nelimitați, până la infinit, pentru toate acestea putem să fim fericiți, natural și nefățărit.

Mi-am scris și v-am scris asta și pentru că astăzi mă întrebau colegii dacă iubesc și le-am răspuns că da: Iubesc viața!

Practic, nu știu multe lucruri. Nu știu dacă e bine sau rău să fii diferit. Nu știu unde, la ce nivel din creierul meu se transformă lucrurile din „real” în „personal” și unde pierd sensurile realității înspre convingerile-mi proprii.

Mi-ar plăcea să-mi urmez dorința de a studia psihologie, filosofie, dar – după cum apreciez sistemul de învățământ din România – simt că ar fi inutil. Poate pentru că nu am încredere în ceea ce reprezintă „școală” la noi sau poate pentru că mi-am creat prea multe obligații – impropriu spus – cărora trebuie să le acord timp. Știu sigur că nu-mi gestionez timpul cum ar trebui, dar uneori îmi convine cum mă împart.

Mi-aș dori, totuși, să nu mai fiu atât de redundant, să nu mai fiu atât de explicativ și să nu mai folosesc cuvinte multe pentru a exprima lucruri pe care poate doar în lumea mea le vizualizez. Mi-aș dori să fiu mai uman, mai plin de greșeli, mai puțin concentrat pe a face lucrurile cum trebuie, mai simplu și mai bun. Dar nu e natura mea.

Mi-e dor să simt că nu sunt singur, dar nu în pat, la plimbare sau în apartament. Mi-e dor să simt că mai avem – precum la vârstele fragede – oameni cu care chiar comunicăm excelent.

Mi-e dor de lume, așa cum am crescut cu ea, așa cum am învățat că suntem, așa cum am învățat că e.

Și, ciudat, uneori sunt atât de realist încât simt că mi-a luat-o pe dinainte – din mine – acel altcineva care simte când și cum să acționeze și reacționeze. Și simte bine.