– Ceai de fructe, vă rog!

de Alexandru Husaru în 24 March 2010 la 11:31

La fel cum se întâmplă multor oameni, în la fel de multe momente din viaţă, mi se întâmplă şi mie să pierd oameni.

Uneori pierdem oameni pentru a câştiga experienţă, sau pierdem variante de a interacţiona cu ei, câştigând prieteni. Cine poate şti cu adevărat? Un astfel de caz, în care sper că n-am pierdut o relaţie, ci am câştigat un om de apreciat, cel puţin ca prieten, a început într-o zi frumoasă de toamnă a anului 2009.

Să vă povestesc despre asta:

Ne-am întâlnit într-un loc comun, un loc frecventat de oameni de toate clasele şi etniile. Aveam emoţii, la fel şi ea. Am zărit-o încă de pe scări: mă aştepta la o masă. Am tras aer în piept şi am încercat să-mi găsesc cuvintele şi să mă port cât mai decent şi frumos, aşa cum m-au învăţat dragii mei părinţi şi toate emoţiile de genul ăsta prin care am trecut.

După ce ne-am zâmbit, pupat pe obraji şi liniştit, ne-am aşezat. Nu foarte confortabil şi încă plini de emoţii.

Apoi, doi ochi mari, luminoşi şi, deşi închişi la culoare, parcă plini de miere şi necunoscut, frumoşi, au început să mă privească. O privire puternică, din care trebuia să înţeleg (şi cred că am şi înţeles) multe. O privire directă, susţinută, a unei fiinţe care poate trece uşor ca îngeraş, un suflet care pare că vrea să exprime ce-şi doreşte, care pare să ştie exact ceea ce simte. Un zâmbet puţin ştrengăresc, de copil, cu dinţişori albi şi două buze cărnoase, voluptoase, în antiteză cu candoarea chipului şi a zâmbetului pe care-l împlineau. Mânuţele mici, tremurânde, explicând tandreţe şi vioiciune, exprimând emoţii superbe, emoţii pe care mi le doresc, de atunci începând, din ce în ce mai mult, din clipă în altă clipă şi aproape în fiecare moment de relaxare al gândirii mele. Un gâtişor suav care parcă freamătă de pofte umane, necunoscute încă.

…

Şi întâlnirea obrajilor noştri: câte simţuri, câte clipe închise-n câteva momente atemporale. Câte senzaţii: un parfum fin, amestecat de mirosuri femeieşti, de pudră, de prospeţime, de ruj şi buze. Şi magnetul celor din urmă, ce sensibil am simţit asta…

Ştii sărutul pe obraz în care buzele îşi doresc să se cunoască? Ţi-ai simţit vreodată buzele atrase de alte buze, fără a se împlini într-un sărut, fiind mai mult ca sigur timpuriu pentru toate învăţăturile şi felurile noastre? Ce proces afectiv curat, ce trăire intimă şi subtilă între doi oameni. Dacă aş fi avut puterea aş fi inventat astfel sărutul pasional, pentru că uneori pare mai mult decât un sărut prin atingerea buzelor. E un mai mare semn de afecţiune, de prietenie, de manifestare între doi oameni. E un moment mult, mult mai erotic decât un simplu sărut insipid, decât un oarecare sărut, plasat pe buze din obişnuinţă, din normalitate.

Doi tineri divini, în trăirile lor, relaxaţi dar timizi, sub un soare târziu, de noiembrie, cu lume agitându-se împrejur, fără timp, cu puterea aidoma unor copii de a ignora toată vâltoarea vieţii, cu puterea de a se opri şi de a gândi a doi. Nu singular, nu colectiv, doar simplu: a doi.

Şi am plecat zâmbind, plutind, negândindu-mă la nimic important, chicotind în simţire şi suflet.

Cu această ocazie vă invit să citiţi Ana Blandiana – Cine poate şti. E o poezie pentru copii.

La bună auzire!