Scrisoare pentru sufletul meu
Întotdeauna mi-am dovedit că am puteri nebănuite.
Am rămas singur de multe ori. De cele mai multe ori, însă, am învins singurătatea. Aproape de fiecare dată am avut motivele mele întemeiate şi instinctul de a înţelege, presus inimii, de ce trebuie să mă opresc.
În ultima încercare, cel puţin, am avut o răbdare debordantă. În momentele acelea, în care ştiu că trebuie să am răbdare şi reuşesc să am, sunt presus mie. De fiecare dată am cules mai mult decât oamenii naivi, am extras din fiecare privire, din fiecare sentiment şi din fiecare măsură oferită mai mult decât se putea.
De mai multe ori am realizat cât de superficiali suntem noi, oamenii, şi am încercat să trec peste această mare nemulţumire. Poate nu mi-a reuşit de fiecare dată, dar ştiu sigur că n-am rămas în gloată. M-am diferenţiat de pleavă, am dat importanţă şi am apreciat valoarea. Oare este acesta un defect sau o abilitate? Poate fiind atât de implicat în activităţile mele proprii nu reuşesc să rămân pe făgaşuri normale, apropiat de celelalte categorii de oameni. Faptul că eu gândesc mai în interior decât alte persoane poate fi categorisit ca un defect. Totodată, ceea ce e tratat în amănunt de către mine poate fi tratat cu superficialitate de alte persoane care, la rândul lor, consideră alte lucruri mult mai importante, care poate mie îmi scapă.
Ceea ce mi se pare corect şi rezonabil e să acceptăm fiecare felurile individuale şi particulare de a înţelege şi gestiona diversele situaţii în care ne găsim de multe ori protagonişti. Doar că uneori e atât de complicat să accepţi că oameni care-ţi sunt ţie importanţi privesc din unghiuri mult mai înguste şi nu pot înţelege natura viziunii tale de a percepe lucrurile. Şi atunci devii frustrat şi ajungi să-ţi reprimi nuanţele fine pe care le gândeşti, care-ţi sunt esenţiale, din dorinţa de a nu pierde popor, din dorinţa de a nu complica şi din nevoia de a înţelege, totuşi, toate categoriile umane de lângă tine.
La bună auzire!
Dragă Alex, totul ţine de toleranţă şi de limitele ei. Cât eşti pregătit să-l suporţi pe aproapele tău? Evident, limitele se lărgesc tot mai mult în cazul persoanelor dragi, iar, uneori, iubirea rupe tot, sparge toate limitele, ajunge până la absurd. De câte ori nu ne-am trezit tolerând persoanei iubite lucruri, fapte, atitudini care nouă ne repugnă în condiţii normale? Clar, iubirea rupe lanţul! :)
Pe de altă parte ne trezim că ne ferim de oameni care, eu ştiu, râd prea zgomotos, vorbesc cu precipitaţii, sunt prea pesimişti, prea serioşi, prea doritori să ne intre în graţii, prea altfel decât noi, ş.a.m.d. Poate de multe ori pierdem mult deoarece limitele de care spuneam sunt prea rigide. Dar, până la urmă, ţinând cont de faptul că viaţa asta e aşa scurtă, nici nu văd de ce ar trebui să suportăm lucruri care nu ne plac şi nu ne convin. Pe prietenii mei îi pot număra pe degetele de la o mână, dar nu mă plâng atâta vreme cât vorbesc cu ei ca şi cum aş vorbi cu mine. Nu ştiu dacă sunt dispusă să înţeleg lucruri şi oameni care nu-mi sunt pe plac. Nu simt nevoia să înţeleg toate categoriile umane de lângă mine, mai ales atunci când unele fapte şi atitudini mi se par total de neînţeles sau nu puşcă deloc cu educaţia şi concepţia mea despre viaţă. Mai corectă mi se pare zicala “cin’ se-aseamănă se-adună”. Şi, dacă cei asemănători sunt pe placul meu, le dau voie să se şi-nmulţească.:D Cât mai cu spor!
sunt de acord cu aura in ceea ce priveste faptul ca le toleram multe oamenilor pe care ii iubim. mi s-a intamplat de multe ori sa nu rezonez cu prieteni buni si atunci imi zic ca sunt eu defecta. habar n-am de partea cui e dreptatea, sau adevarul sau stiu eu, partea pozitiva. nici nu-sh daca e de partea cuiva sau daca exista conceptele astea, in afara de notiunile pe care le-am creat noi, oamenii. stiu doar ca de multe ori doare. mai stiu ca am cunoscut oameni pe care la prima, a doua, a 3a vedere nu dadeam 2 bani si mi-au aratat ca pot mai mult, ca sunt mai mult. si aici a inceput toleranta.
@aura:
Dragă Aura, zâmbesc. Asta pentru că îmi place felul tău de a-ţi sintetiza neştiinţific gândurile.
Nu sunt un om extrem de tolerant, deşi cu oamenii cu care nu interacţionez discontinuu simt că nu sunt extrem de pretenţios. Lucrurile se schimbă, însă, alături de oamenii pe care-i iubesc. Dacă lucrurile simple, tabieturile, faptele lipsite de importanţă sunt mai uşor de tolerat, în plan afectiv şi moral am pretenţii mari de la ei. Iubirea, pentru mine, nu se limitează la ideea de cuplu. Am prieteni pe care-i iubesc, cărora le doresc împlinirea pe toate planurile pe care le doresc şi pentru mine şi familia mea.
Spui că pierdem multe lucruri din cauza limitelor rigide impuse. Aşa este! Pierdem lucruri, clipe, oameni, sentimente. În schimb, dacă ar fi să ne coborâm marginile, graniţele, am ajunge să nu fim luaţi în serios, să fim luaţi peste picior sau să ne pierdem înconjuraţi de mulţi oameni cu calităţi care nouă nu ne plac sau nu se spun nimic.
Teoretic gândesc per ansamblu, practic mă interesează doar „oamenii care-mi sunt mie importanţi”.
Mulţumesc! :-)
@Maria:
Ştiu exact ce spui. Mi se întâmplă aproape zilnic. Singurul lucru pe care-l sper e ca puterea pe care o am în a trece peste lucrurile care mă deranjează la prietenii mei să fie o manifestare nesterilă şi eficientă.
Prin intermediul serviciului mi-a fost dat să judec greşit oamenii cu care am interacţionat, atât pozitiv, cât şi negativ. Uneori, oameni pe care i-am crezut de calitate m-au făcut să realizez că nu merită nici măcar o privire din partea mea, iar oameni cărora nu le ofeream nicio privire mi-au arătat (nu mie personal, ci prin felul lor de a fi) că sunt calitativi şi că pot avea încredere în ei şi că mă pot baza pe sprijinul lor.
Totul face parte din viaţă!
Alex,
Ca şi tine mai sunt alţi oameni şi printre ei mă număr şi eu. După multă vreme în care m-am întrebat dacă felul ăsta al meu de a fi, de a mă implica poate prea mult în fiecare lucru pe care îl fac, de a fi atentă chiar şi la detaliile pe care oricine altcineva le-ar trece cu vederea, de a căuta răspunsuri nu doar în vorbe şi acţiuni ci şi pe chipuri şi în priviri, e o calitate sau un defect am ajuns la concluzia că e cu siguranţă un mare atu.
Să fii tolerant şi dornic de a înţelege totul şi pe toţi, capacitatea de a accepta că fiecare lucru şi fiecare om are felul său de a fi nu poate lucra decât în favoarea ta. (folosesc persoana a doua la modul generic)
Şi da e într-adevăr frustrant să vezi că deşi tu încerci să înţelegi modul în care gândeşte şi acţionează fiecare, iar unii dintre aceşti ceilalţi par să poarte ochelari de cal care le îngustează şi câmpul vizual dar şi gândirea. Dar până la urmă asta e firea umană. Nu toţi putem fi deschişi, nu toţi puteam accepta cu uşurinţă că poate mai există şi alte căi decât cele din care ne-am făcut un drum de la care nu vrem să ne abatem nici în ruptul capului.
Mi se pare că tot ce ai scris tu se poate sintetiza simplu în citatul lui Terentius “Homo sum, humanum nihil a me alienum puto.” (Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.) Suntem oameni şi ar trebui să fim familiarizaţi şi cu profunzimea dar şi cu superficialitatea umană.
Numai bine!
@Petronela:
Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.
Am învățat să accept felurile oamenilor, chiar și atunci când nu sunt de acord cu ele. Pentru că fiecare are dreptul să fie exact așa cum își dorește.
În plus, am învățat să-mi doresc și să încerc să evoluez continuu, să ofer și să fiu din ce în ce mai uman.
Și nu mi-e frică niciodată că ar fi în defavoarea mea.
Mulțumesc pentru răspuns!
La bună auzire!