inimi şi raţiuni.
E paradoxal, după o viaţă sentimentală relativ decadentă, dar plină ochi de iluzii, de cearceafuri şi prosoape murdărite, de hoteluri şi tot soiul de locuri noi, de planuri pierdute şi călătorii realizate, de zâmbete, înţelegere şi neînţelegere, de săruturi şi jocuri noi şi totuşi drastic uzate, să-ţi doreşti să exişti doar pentru o femeie.
După perechi-perechi de papuci schimbaţi alături de tot felul de fiinţe moi şi calde, dragi şi de neînduplecat, după buze şi sexe, după locuri şi gânduri, după sentimente gândite şi răzgândite, care la un moment dat îţi rămân mici şi-ţi strâng elucubrant sufletul, am ajuns la momentele în care-mi doresc să-mi lipesc cunoştinţele medii în cea mai fericită formă şi să le împărtăşesc unui singur suflet.
Am pierdut fineţuri din puterile fizice şi intelectuale, am ostenit şi m-au obosit comunicările terestre. Mi-am descoperit dorinţa înverşunată (şi totuşi roz) de a-mi încropi o fâşie de pământ cu omul drag mie şi de a înfiripa, după atâta căldură (şi totuşi boală), o dragoste caracteristică sumei dintre tu şi eu.
Pentru totdeauna.
De ce e paradoxal?
@crinutza:
Iniţial n-am vrut să explic de ce e paradoxal pentru mine, dar am să-ţi spun: e paradoxal pentru că îmi doresc lucruri de care s-ar putea să nu fiu în stare din punct de vedere fizic şi practic, mai ales dacă mă gândesc la traiectoria aproape generală a relaţiilor mele.
E ca un joc, vezi tu, un joc repetitiv: cunoaştere, pasiune, iubire, eşec. E paradoxal pentru că natura mea, a bărbatului [(genetic imperativă) Aura zâmbeşte acum :-)] nu e să duc o viaţă solitară, dar poate nici una de cuplu. S-ar putea să nu fiu genetic capabil de asta. Nu în felul idealist, stupid şi nepractic pe care îl gândesc eu, în orice caz.
A se avea în vedere că am scris despre mine şi gândurile mele, nu despre toţi oamenii şi nici despre păreri generale formate după studii intense :-)
Am ţinut să explic asta pentru că lumea tinde să creadă că fac generalizări sau că mă etalez într-un mod panegiric.
Seară minunată, nume de floare!
Sa stii ca nici de-a naibii nu stau sa caut in dictionar cuvinte din raspunsul tau… asa ca sar peste ele!
Eu nu vad paradoxul… dimpotriva… as zice ca e un produs firesc, o evolutie naturala, chiar si in cazul unei firi atat de imprevizibile.
Noapte buna si tie :)
@crinutza:
:-))
Pentru mine inclusiv faptul că după atâtea eşecuri am ajuns să-mi doresc asta pare paradoxal.
Aproape paradoxal :-)
@crinutza:
Şi ştii ce mai e paradoxal? Faptul că, deşi toată lumea pare să înţeleagă şi ştie ce înseamnă ideea asta (doar un singur el/ea/suflet, pentru totdeauna), aproape nimeni nu poate cuprinde cu adevărat implicaţiile ei. Aproape nimeni dintre noi, cei tineri, nu poate percepe ce înseamnă să trăieşti cu un singur om, într-o relaţie de prietenie, dragostea, amiciţie şi tot ce se mai poate încadra, pentru toată viaţa.
Sunt un caz fericit, un bărbat care a crescut lângă doi oameni care s-au iubit din tinereţe şi care încă se iubesc.
Hi hi, mai Leutzule eu iti urmaresc postarile doar ca nu pun comentarii, citesc in liniste si iau ce-i mai bun :D .
Esti foarte talentat, foarte, foarte, foarte !
Ma mandresc cu asa un prieten :*
Da, sunt de acord că e paradoxal.. cu cât dăm mai mult cu capu de zid, cu atât ne dorim mai mult să fim din nou într-o relaţie. Vorba ceea: “Rău cu EL, dar mai rău fără EL”… Oamenii (nu doar bărbaţii) nu-s făcuţi să ducă o viaţă solitară.
Înţeleg foarte bine ce voiai tu să exprimi aici, pentru că am şi eu sunt destul de “păţită” la capitolu ăsta.
@Cristina:
Oh, drăguţă! :-)
Şi eu sunt mândru că ştiu o fată atât de frumoasă şi isteaţă ca tine. Te pup, dragă! :*
@Andreea:
Şi, deşi uneori pare să meargă din ce în ce mai rău, ne dorim tot mai mult.
„Oamenii nu sunt făcuţi să ducă o viaţă solitară” – asta o spun mereu, la propriu! :-)
Din păcate nici viaţa cu doar o singură persoană nu prea mai există. Deşi ne place tuturor conceptul sau poziţia de om căruia i se oferă exclusivitate, nu prea ştim să oferim asta. Doar să cerem. N-aş vrea să mă includ, dar s-ar putea să fac şi eu parte dintre aceştia! :-P
Întotdeauna găsim şi răspunsuri: N-am întâlnit persoana potrivită!
Zi frumoasă! :-)
@Alex: viata cu o singura persoana exista, sunt convinsa de asta. Doar ca nu se bazeaza pe conceptul de “exclusivitate”, ci pe altele :)
E natural, pentru un om echilibrat mental si sufleteste, ca dupa o serie de vicisitudini , indiferent de natura acestora, sa isi doreasca sa fie bine, sa fie optimist…e cat se poate de natural sa si faca…e si foarte important sa faca,e absolut necesar…
Faptul ca te cunosti intr-atat de bine cred eu ca e deja un mare pas cu privire la aportul tau la acea relatie perfecta , asa cum tu o poti vedea/simtii perfecta.
Trebuie doar sa iti doresti …si pe cele negative ale tale le vei minimiza iar pe cele pozitive le vei fructifica.Si daca si ea gandeste,simte,face la fel…Daca nu gandeste,simte ,face la fel, o inveti tu :-)
Cu rabdare… Se prea poate sa te surprinda la modul cel mai frumos :-)
intradevar sentimentul sa vrei sa fii doar pentru cineva e ceva special..mai greu e sa gasesti pe acel cineva..of ce greu e
@crinutza:
Şi eu sunt convins şi am şi câteva idei despre conceptele pe care se bazează.
@Adriana:
De dorit îmi doresc, trebuie doar să simt că am găsit persoana cu care să-mi doresc cu adevărat. În mare cam asta a fost problema de-a lungul vieţii mele. Abia aştept să mă simt surprins.
@adizzy:
Asta spun şi eu, practica ne omoară! :-))
@Aura:
Deşi nu mi-ai scris un răspuns vreau să-ţi spun că nu public alt articol până nu-mi răspunzi la el.
Asta ca să se ştie! :-)
Măi, ce-mi faci tu mie! >:D<
N-o să mă mir că ai început cu "E paradoxal…" ! Se pare că ţi-am deschis apetitul pentru paradoxuri! ;P
Însuşi titlu e un paradox (sau măcar oximoron :) ) şi sunt sigură că ţi-ai dat seama de asta.
În legătură cu ce-ai scris…ce să spun?! Aşa te vreau! Optimist şi încrezător!
Eu văd puţin altfel treburile, deşi, trebuie să recunosc, în Groapele Mariane :D ale sufletului meu, nutresc cam aceleaşi speranţe (deşi aş prefera să fie bărbat cel pentru care mi-aş dori să exist :D).
Cred că oamenii sunt dependenţi de iubirea ca sentiment şi nu neapărat de iubirea pentru cineva anume. Sentimentul e cel fără de care nu putem trăi, el e motorul existenţei noastre, în acest sentiment ne găsim raţiunea de a fi şi nu neapărat într-o persoană anume. Omului, după relaţii eşuate şi perioade mai scurte sau mai lungi de refacere, i se face dor să iubească din nou, să se dăruiască din nou, să primească din nou. Ţie de asta ţi-e dor, nu de o persoană anume (corectează-mă dacă greşesc).
Sunt oameni care cu greu reuşesc să se ridice de sub ruinele unei iubiri şi totuşi, în adâncul lor, nutresc sentimente similare celor pe care tu le-ai descris aici. Dar ruinele alea din care cu greu te-ai ridicat te cocoşează de multe ori. Cocoşat fiind, orizontul ţi se deschide tot mai zgârcit. Cu greu întrezăreşti, în îngustimea câmpului vizual în care eşti captiv, că, la orizont, din pământul pe care-l calci în picioare, începe să mijească soarele şi pentru tine, că marea iţi face cu ochiul, că pământul respiră şi pentru tine, că un copac işi apleacă solitar frunzele să-ţi guste mângâierea. Şi-aşa, se întâmplă de multe ori ca fericirea să-ţi treacă pe sub nas, iar tu să nu-i simţi nici măcar adierea.
Doamne, ce bine că omul poate iubi şi de 1000 de ori!
Gata, poţi să tragi apa! :D Acum îmi dai somnul? ;)
@aura:
>:D< :-) inimi şi raţiuni. Un lucru care mi-a fost hărăzit şi care nu reprezintă puterea mea e faptul că pot să iubesc arzător şi că pot să trăiesc sentimentele acestea superbe fără a exclude raţiunea. Sunt tiparul de om (fericit, din punctul meu de vedere) care le poate îmbina plăcut. Nu într-un mod desăvârşit, departe de mine performanţa aceasta, doar util. Atât de util încât să ştiu când trebuie să fac puţin loc raţiunii, când trebuie să cedez spaţiul total iubirii, când trebuie să visez sau când trebuie să mă opresc şi să-mi macin gândurile. Mai sunt multe de spus, mai multe multe… :-) Am tras apa, dar despre ce vorbeam? Urmează somnul cu mâini.
Înseamnă că eşti mult mai echilibrat decât mine. Eu când iubesc torid :-P uit total care e utilitatea raţiunii. Sunt singurele momente în care raţiunea mea îşi face somnul de frumuseţe. Şi departe de mine gândul s-o deranjez. Ba chiar îi creez toate condiţiile şi îi asigur tot confortul! :-P
În altă ordine de idei, ştiu că ar fi trebuit să-mi fac curaţenie azi. ;)
@aura:
„ştiu când trebuie să fac puţin loc raţiunii, când trebuie să cedez spaţiul total iubirii”.
Roditor :-)
Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Jocul repetitiv, descris anterior de tine, eu îl numesc otrava îndulcită. Otravă din care gustăm conştient deşi ştim prea bine care este efectul secundar. Gustul ei „dulceag” ne face să mai vrem cu toate că înghiţitura de dinainte ne-a provocat tulburări importante…
Uite aşa am ajuns să cred că până la urmă cu toţii avem dorinţe similare…
@adr4n4:
După acalmie, după un război pierdut sau câştigat (nu mai contează), zburăm aparent inofensiv spre un alt decor.
Fără aşteptări, decât dintre cele mai frumoase.
:-)
Aici ne asemănăm, tind să cred şi sper asta.