Poftele inimii cuminţi
Vreme de un an, dacă nu şi mai mult, inima mea a început să se golească încet, încet. Eu sper să se golească treptat, dacă nu s-a golit deja de tot, până atunci când voi începe să o reumplu. Mi-au spus oamenii că e simplu şi că pot! :-)
Aş vrea să vă mai spun că nu voi fugi niciodată de lucrul acesta. Nu mi-e frică să-mi umplu inima, cu atât mai puţin să o golesc, ba dimpotrivă! Am înţeles, de-a lungul minusculei mele existenţe, că atât pot cu siguranţă să fac. Să-mi discern sentimentele şi dorinţele, să-mi caut explicaţiile şi motivele cele mai pertinente şi să-mi păstrez drumul. Nealterat. Să nu mă abat prea mult, să încerc să construiesc, să iubesc şi să preţuiesc timpul. Şi am mai înţeles că, într-un spaţiu normal, înseamnă mult faptul că pot face asta. Pot să pornesc, într-un ascendent de umplere a inimii mari şi pofticioase, de la premise extrem de bine intenţionate, naturale, calde, colorate şi pot ajunge să descopăr, odată cu timpul, fiinţele, în adevărata lor natură. De mine se pot rareori ascunde.
Ce am mai înţeles până acum este faptul că, în cazul în care ceea ce găsesc la şi într-o fiinţă nu e pe placul meu, trebuie ori să tolerez disconfortul, adică să-l accept, să-l îmbrac frumos şi să-l îmbrăţişez, ori să las deoparte ceea ce am construit şi să încep din nou să-mi golesc inima. E relativ simplu.
Ulterior, fără nicio piedică, în momentul în care am inima golită o voi putea reumple cu însuşirile, atitudinile, tandreţea şi vioiciunea altei fiinţe. Asta până într-un moment în care se va umple definitiv sau se va umple în aşa fel încât nu-mi voi mai dori să o golesc.
Extrapolând, cred că putem iubi infinit, putem iubi puţin, putem doar aprecia o fiinţă, putem visa chiar şi atunci când ştim că nu există modalităţi de a ne împlini frumoasele noastre visuri. În mare, putem reuşi orice!
Ceea ce trebuie (şi chiar trebuie) e să nu uităm un lucru: putem iubi de infinite ori, diferite persoane, până într-un moment în care alegem să rămânem în locuri vii şi intens colorate cu una dintre ele.
Şi atunci (mai mult ca sigur) vom şti!
Acest articol a fost scris în luna decembrie a anului 2009.
Sunt atâtea idei din articolul ăsta cu care nu sunt de acord! :-)
Dar nu mă întreba cu ce anume şi de ce.
@Ralu:
Cu ce anume şi de ce?
Orice idee poate fi demontată. În plus, în articolul acesta lucrurile sunt explicate potrivit cu starea firească pe care o văd eu, nu neapărat cu felul în care se poate simţi totul. Mai mult decât atât, citind din perspectiva altor oameni am lucruri cu care nici eu nu sunt de acord, deşi atunci când le-am scris le-am simţit ca atare. Vezi tu, lipsa mea de cunoaştere mă face să nu reuşesc să exprim în adevărata esenţă tot ceea ce simt.
Dar mai am timp să cunosc şi îmi promit zilnic că o voi face.
E rândul tău!
Apropo de “Mi-au spus oamenii că e simplu şi că pot!”: lucrurile sunt de obicei simple pentru cei care nu trebuie să le facă ei înşişi :D
@Cristina:
:-) eu vreau să fie cât mai complicate, ca să am cu cine şi cu ce să lupt!
De ce să obţinem lucrurile uşor dacă putem lupta pentru ele? :)
Serios vorbind, viaţa ar avea mai puţin farmec dacă n-ai mai avea atâtea prilejuri de luptă?
Pe asta se bazează întregul nostru sistem de referinţe, nu?
În primul rând, nu ştiu cum poţi să-ţi goleşti inima. Pentru asta trebuie să uiţi multe, cred eu. Poate tu poţi, că uiţi totul în doi timpi şi trei mişcări (glumesc, no offense :P), dar alţii nu pot să uite, de unde rezultă că nu pot nici să-şi golească inima… Cred…
În al doilea rând, nu cred că iubim de mai multe ori în viaţă. Poate-s eu neexperimentată… Sau poate avem IMPRESIA că iubim până când iubim cu adevărat şi ne dăm seama că până atunci n-am simţit iubire, doar… nişte chestii călduţe şi frumoase.
Cât despre luptat… E fain să lupţi pentru ce crezi tu că merită şi e faină senzaţia că lupţi, lupţi, lupţi, dar nu oboseşti niciodată. Şi dacă oboseşti, înseamnă că ceva nu e-n regulă.
Astea-s părerile mele, îţi dau voie să mă contrazici. :-)
@Ralu:
A uita e necesar şi normal, din punctul meu de vedere. Per ansamblu, cred că oamenii tind să uite lucrurile rele care li se întâmplă, mai ales când vine vorba de relaţii amoroase. Eu, cel puţin, mă regăsesc, după anumite perioade de timp, amintindu-mi lucrurile frumoase ce s-au petrecut de-a lungul relaţiilor mele. Legat de golitul inimii, se prea poate să fie aparent şi, în esenţă, să nu fi reuşit asta. Dar aşa simt, aşa vreau, aşa cred, aşa e… :D
Sunt dovada vie că iubim de mai multe ori în viaţă. Nu cred că e doar o impresie. Ai încredere în mine! IUBIM, ÎN MOD CERT, DE MAI MULTE ORI ÎN VIAŢĂ. Poate nu la fel de intens, poate nu la fel de nu-ştiu-cum, dar conceptul de iubire îl trăim cel puţin de câteva ori. Sau niciodată, cred că există şi oameni de genul.
Cred cu adevărat, că atunci când lupţi pentru ceva ce e „pentru tine” nu oboseşti. Achiesez întru totul explicaţiilor tale de pe urmă :-)
Mulţumesc pentru că mi-ai dat voie să te contrazic! Era să-ţi mai şi zic ceva! >:P :-))
Am mare încredere în tine, în general, dar nu pot să te cred când spui că iubim de mai multe ori. Nu simt asta, nu vreau asta, nu cred asta, nu e aşa! :P
O să iubeşti tu cândva… aşa, pe bune. Şi atunci poate o să-mi dai dreptate.
Pentru moment, let’s agree to disagree.
@Ralu:
Oh, copil ingenuu…
Abia aştept să iubesc aşa, din adevărata mea fiinţă. Atunci nu mi-ar părea rău să-ţi dau dreptate.
Oricum, în ambele variante, câştigăm amândoi.
Apropo de iubire, mă-ncumet să vă recomand o carte ce prezintă o viziune cu care achiesez din plin (na, că m-am molipsit :) )
http://www.scribd.com/doc/24635800/Erich-Fromm-Art-of-Loving
A fost tradusă şi în română, poate se mai găseşte prin librării.
@Cristina:
Mulţumim! Eu am nişte restanţe atât de mari la citit…
Abia aştept să-mi fac timp.
Legat de molipsit: ;-)
Nu pot sa fiu nici eu de acord (: Iubesti multi oameni, dar o singura data iti gasesti sufletul geaman si te lipesti de el pentru a forma intregul, exact ca androginii lui Platon. Cred ca o dragoste profunda si completa te va ravasi de iti vei uita si numele ce sa mai vorbesc de “poftele inimii cuminti” (:
@Verde de Paris:
Cât de mult îmi place Parisul…
Acum la subiect: Nu cred că mi-am întâlnit sufletul pereche (nu știu dacă există mai mult decât la nivel de concept). Am avut câteva ocazii în care am fost îndrăgostit fără margini.
Mai mult ca sigur, în cazul în care ne întâlnim sufletul pereche facem orice pentru a nu-l pierde.
Tu ți-ai găsit jumătatea?
Visez la o dragoste profundă și completă, care să mă răvășească într-atât încât să-mi uit numele și să-mi pierd rațiunea.
(-: