Paris, je t’aime!

de Alexandru Husaru în 19 May 2010 la 20:58

M-am îndrăgostit! Nu de cineva, ci de un loc din această minunată lume. Mai exact: nu de un loc, ci de un colos. De un „munte”, de o apă, de o capitală, de un spaţiu, de o idee, de o întreagă istorie. Am simţit pentru prima oară că îmi doresc cu adevărat să trăiesc în alt loc decât în iubita mea Românie.

Nu pot defini Parisul. N-am văzut, n-am simţit destul. Nu sunt în măsură să fac asta. Forţă, dorinţă, pulsiune sau chef de viaţă? Libertate, simţire, sexualitate? În mod sigur câte puţin din fiecare şi mult mai mult decât atât.

Pentru mine Parisul înseamnă diversitate. O violonistă, doi bătrâni ţinându-se de mână, o statuie a unui dragon care e pregătit să înghită Parisul, doi îndrăgostiţi după grilajele unui pasaj de metrou, pierduţi de imensul nostru timp, scăpaţi, lăsaţi în afară, lumini, atitudine, oameni coloraţi, necoloraţi şi decoloraţi, tehnică, lucruri antice, zâmbete şi încordare, tristeţe, singurătate şi agonie, frig şi cald, curent şi curenţi, pofte, îmbiere, parfum, natură şi câte o poveste aproape în fiecare chip întâlnit. Paris… prin poze nu se poate exprima vastitatea pe care o reprezintă.

Am vizitat multe obiective turistice: Arcul de Triumf, Bulevardul Champs-Elysées, Turnul Eiffel, Basilica Sacré Cœur, Catedrala Notre-Dame, Cabaretul Moulin Rouge, Muzeul Louvre, Domul Invalizilor, Podul Alexandru al III-lea, Cartierul La Defénse, Place de la Concorde, Opera din Paris, Place Pigalle, Pont Neuf.

Nu ne-am perindat prin toate arondismentele municipale ale Parisului (din totalul de 20), dar Montmartre (Arr. 18) este cel mai pe gustul meu. Aici există locuri unde norii coboară lângă oameni, unde am simţit nu să zâmbesc, ci să râd de-a binelea absolut din nimic. Fericit. Cât despre La Basilique du Sacré Cœur de Montmartre: este un loc divin. Nu am cuvinte care să exprime liniştea ce am simţit-o în acest loc. De fapt, nu cred că s-au inventat cuvinte care să exprime asta.

Despre oameni: noi nu vrem să trecem nicicând neobservaţi. Mai ales latinii, care putem fi uniţi prin gânduri, de departe, de aproape, care suntem zâmbitori şi mult prea intenşi. Parizienii, deşi sunt latini, nu sunt aşa. Par mai reci, mai introvertiţi, mai interni. Nu am reuşit să-mi dau seama de ce. Aşa e natura lor şi felul de a fi. În locuri pentru socializare (baruri, cafenele, bistrouri), totuşi, devin sociabili.

Fiecare om are felurile lui, am spus întotdeauna asta. Mie Parisul îmi rezonează. Fiecare privire, fiecare miros, fiecare pas şi gând. E superbul oraş al castanilor, locul unde întâlneşti aproape fiecare categorie ce o poţi întâlni în această lume. În spaţiile acestui oraş am simţit că noi, oamenii, batem mult prea mult clipele de realitate cu visuri, cu plăpumi şi cu pături, cu cearceafuri, cu timp pierdut, cu irealitate şi cu plăcerea gândurilor. Ce senzaţii… şi cât mai avem de învăţat până la a ne desăvârşi piesele interne ale acestui puzzle: gândul şi mintea umană.

Am 27 de ani şi simt că am pierdut mult timp din anii aceştia şi simt că voi mai pierde, din nefericire, în acest curs incredibil pe care tot noi, oamenii, ni l-am creat. Dar zâmbesc… şi fac asta pentru că sunt un nebun care se vindecă singur.

Nu te aştepta să simţi ce am simţit eu, nu te aştepta să vizitezi Parisul şi să ai aceleaşi trăiri. De fapt, nici măcar similare. Parisul descoperă fiecare om şi îi exploatează simţurile şi dorinţele proprii.

Paris, te iubesc!