Cutiile uitării
Vă salut, dragi prieteni!
Trec zile peste zile, prin ore şi tot mai multe cuvinte şi încep să mă cunosc din ce în ce mai bine. Printre prietenii mei e deja cunoscut faptul că uit foarte uşor şi că nu am amintiri foarte clare din mai multe perioade ale vieţii mele. Astăzi, involuntar, mi-am dat seama de un mărunt motiv al uitării mele.
În fiecare relaţie pe care am avut-o şi s-a terminat, deşi poate mai existau sentimente, am încercat, ca un laş, să reduc numărul lucrurilor pe care le aveam în preajmă şi care îmi aduceau aminte de fiinţa care a existat în viaţa mea sau de momente comune din viaţa noastră de cuplu. Probabil că aşa face multă lume. Am făcut aşa cu multe lucruri pe care le puteam poate folosi. Astfel au apărut cutiile uitării, cutii în care am introdus poze, scrisori, jucării, lenjerie, cărticele, agende, casete, ceasuri, CD-uri, chestii tehnice ş.a. Te şi miri ce poţi găsi în cutiile astea. Poate într-o zi am să le distrug învelişurile cartonate şi am să încep să folosesc tot ce am prin ele. Totuşi, ceea ce vreau să subliniez e că aceste cutii au fost constituite după relaţii de durată medie sau lungă, cu persoane care mi-au fost, cel puţin în acele momente, dragi, şi care au însemnat destul de mult pentru mine. Nu sunt multe, sunt doar câteva.
Ce vreau să fac e să recunosc că unele amintiri ale mele s-au pierdut şi din dorinţa mea de a le pierde. Uneori, mai ales în perioadele când suntem slabi, în care avem probleme sentimentale sau în care trebuie să înţelegem nişte lucruri, facem orice pentru a uita sentimentele care dor. Vreau şi cred că puterea pe care o am acum mă va face mult mai stabil şi îmi va schimba atitudinea faţă de amintirile mele viitoare.
Şi mai vreau să-mi respect amintirile mult mai mult decât am făcut-o până acum. Şi voi reuşi!
La bună auzire!
[poza]
Nu pot decât să-ţi întăresc afirmaţia. Da, eşti un laş. Da, e mai simplu să uiţi decât să suferi. Da, vreau să pot şi eu să fac asta.
Dar asta nu înseamnă că ne minţim puţin? :)
@Ralu:
Nici nu ştim, nici nu putem cuprinde printre micuţele noastre reacţii sinaptice faptul că suferinţa e unul dintre cele mai productive sentimente ale noastre.
Minciuna nu mai reprezintă nimic pentru mine, deci ne putem minţi în voie. Ia-o cum vrei, s-ar putea să fie doar o stare.
OK, m-ai şocat… “Minciuna nu mai reprezintă nimic pentru mine…”. EXPLAIN! PLEASE!!!
Primul impuls pe care-l ai e sa te descotorosesti de toate amintirile si sa arunci tot ce gasesti prin preajma si e legat de ele. I know that feeling, din pacate! Parerile sunt impartite. Unii spun ca e bine sa arunci absolut tot, pana si ultima firimitura, pentru a te elibera intr-un oarecare mod. Altii spun ca mai bine e sa strangi toate amintirile intr-o cutiuta. Asa cum ai facut tu. Dar cu sentimentele cum ramane? Ce facem cu ele? Unde le ascundem? In ce cutie le afundam?
“Ce vreau să fac e să recunosc că unele amintiri ale mele s-au pierdut şi din dorinţa mea de a le pierde.” — Subscriu!
@Ralu:
O să fac asta într-un alt articol, dacă o să pot exprima ce am gândit atunci.
@Delia:
Cu sentimentele luptăm până uităm sau până înţelegem nişte lucruri pe care, în momentul în care am fost prea implicaţi, nu le-am putut înţelege.
Oricum, mintea noastră e foarte perversă, s-ar putea să înţelegem exact ceea ce ne ajută să mergem mai departe şi să completăm cu lucruri care să ne facă nouă cinste şi nu fostului/fostei.
Seară lină! :-)