Privilegiul omului viu
Mult timp am crezut că într-o relație sentimentală eu sunt cel care crează amor, cel care înfăptuiește iub
ire. Asta în ideea în care aproape de fiecare dată am crezut că cel mai mult depinde de mine. Pe persoanele cu care nu am putut clădi iubire – așa cum știu că există sau așa cum am trăit-o – le-am blamat, considerând că e vina lor faptul că nu mi-au putut trezi sentimente nobile, reale și că sunt absolut vinovate de faptul că eu n-am putut să-mi manifest felul bogat de a iubi, de a simți…
În fapt, de-a lungul vieții mele, dacă nu am simțit tot, nu am oferit tot. Așa mi-a fost natura, așa am fost învățat sau așa am furat învățătură de la oamenii care mi-au împlinit cunoașterea și, implicit, viața. Cert e că așa m-am dezvoltat de-a lungul timpului.
Astăzi am ajuns să mă îndoiesc de faptul că oamenii cu care nu am reușit să dezvolt sentimente reale sunt vinovați pentru asta. Și tot astăzi, respectiv în seara asta, am realizat că nu-mi mai doresc ca oamenii menționați anterior să știe că nu le-am oferit tot. Nu are importanță.
Ca explicație, prin introspecție, mi-am oferit ideea că suntem diferiți și diverși și nu avem obligația de a simți pe aceleași niveluri sau de a răspunde acelorași stimuli. Mă bucur pentru oamenii care au cules – precum și eu culeg din interacțiunea cu ei – roade din relația cu mine. Și îi disprețuiesc, deși poate nu e corect din partea mea, pe cei care m-au lăsat fad, ros și murdar, pe cei care mi-au pătat simțirea și senzațiile, pe cei care nu au avut curajul să-mi spună adevăruri, pe cei care mi-au zâmbit fals și m-au făcut să irosesc timp prețios, timp în care puteam oferi altor oameni ceea ce tot cu ajutorul oamenilor am învățat.
Pentru că, într-un fel relativ ciudat, suntem interconectați undeva, ca energii, în toată furnicăreala asta spre a înțelege. Și noi, cu cel mai curat gând, trebuie să pricepem și să acceptăm asta. Pentru că singuri nu reprezentăm aproape nimic și oricâtă cunoaștere am putea dobândi din sentimente, din cărți, din muzică, din sufletele peste care uneori călcăm și alte și alte atâtea, multe, atunci când rămânem singuri (când spun „singuri” nu mă refer la o relație dintre doi oameni de sexe diferite) devin aproape inutile.
Pentru că eu cred că suntem într-adevăr creați să evoluăm și să ne conectăm, pentru că suntem cu adevărat ființe – dintre toate ființele din lumea noastră – cu abilități superbe, pentru că ar trebui să ne bucurăm de atât de multe caracteristici unice – pe lângă cele animalice, atât de frumoase – pentru că putem înțelege și suntem, într-un fel relativ limitat, nelimitați, până la infinit, pentru toate acestea putem să fim fericiți, natural și nefățărit.
Mi-am scris și v-am scris asta și pentru că astăzi mă întrebau colegii dacă iubesc și le-am răspuns că da: Iubesc viața!
back! :D
Relatie nu exista cand gandesti “eu”.
Iubirea o simti inainte de toate in tine, cand ai iubire in tine, cand esti capabil de iubire, o vei revarsa asupra celorlalti…Nu o oferi la schimb. Iar cel ce nu te iubeste sau nu te-a imbogatit cu ceva nu trebuie dispretuit.
Esti un tip destept, ai sa descoperi cu timpul ca ceea ce nu te-a implinit are legatura cu ceea ce se afla in tine. Ai sa intelegi ca cel cu care intri in relatie nu este perfect, are si el dorintele lui, capacitatea de iubire sau neiubire, angoase si tot tacamu’.
Cum spui corect, exista un circuit de energie intre oameni, ori daca nu rezonati, inseamna doar ca nu rezonati, nu sunteti la acelasi nivel si fiecare e pe drumul lui, are lectia lui de invatat, are temele lui de facut. Evoluam diferit, in ritm diferit.
Cauta-i pe cei cu care rezonezi. Atat! Ai dezamagiri pentru ca ai asteptari. Asa cum nici tu nu existi ca sa-mi implinesti asteptarile , nici menirea mea nu este pentru a-ti implini asteptarile tale.
Ma bucur ca iubesti! Asta e foarte important.
Of, Alex! Eu tot astept o postare de-a ta in care sa simt eu ca tu te iubesti pe tine! Si tot amani momentul acela!
Am sa-ti spun doar ca e nevoie de egoism in tot ceea ce simtim, pentru ca, la origini, egoismul inseamna sa te iubesti pe tine insuti. Iar fara sa te iubesti pe tine, nu ai cum sa stii cum sa-i iubesti pe ceilalti. Si nici macar viata…
@sophie:
Welcome back!
În orice relație există „eu”. EU nu gândesc doar „eu” într-o relație, deși mulți o fac, dar nu asta e important. Frazele cu care am început articolul exprimă altceva, nu faptul că mă gândesc la mine într-o relație. Realizez – din ce mi-ai răspuns și din ce mi-a răspuns Oana – cât de diferit și inutil e uneori felul în care comunic :-) Din tot ceea ce am scris cel mai puternic am simțit „Iubesc viața” și, totodată, cel mai mult am vrut să transmit asta. Se poate să nu fi transmis ceea ce mi-am dorit.
Vezi tu, viața ne oferă zile și zile. Și nu „viața”, cât conjuncturile și întâmplările pe care le trăim zilnic, cheful pe care-l avem, energia, dispoziția, felul în care ne-am odihnit și felul în care ne dorim să trăim ziua și zilele care urmează. Divaghez.
Într-adevăr, pe unele planuri ceea ce nu ne împlinește își are esența în ceva din noi, se prea poate. Doar că sunt cazuri particulare în care conjuncturile nefavorabile duc la anumite întâmplări. Vorbim neconturat însă, aici, în sensul că într-un spectru cam larg.
Sunt convins că am cunoscut amorul și că l-am revărsat. Deasemenea, în momentul în care am intrat într-o relație și am simțit am emis energiile acestea și omului de lângă mine. Am înțeles de prea multe ori și mult prea în amănunt faptul că oamenii de lângă mine au propriile lor feluri de a fi, că sunt diferiți, că au nevoi, că au defecte, că sunt oameni. Ba mai mult, i-am acceptat.
Dezamăgirile vin din ceva anume – din interiorul meu, din faptul că, undeva, nu pot accepta niște lucruri.
Lucrurile acestea sunt mult mai ascunse decât niște clișee.
Din ce mi-ai scris – deși se poate să nu fiu de acord cu tot – mă bucur de un singur lucru: că mi-ai oferit ceea ce-mi doresc. Asta din cauza faptului că pentru asta scriu, pentru a simți și vedea ce ajunge la alți oameni, pentru a primi feedback, pentru a simți receptorii, pentru a vedea alte puncte de vedere.
Sunt multe de discutat, mai ales la felul meu analist, mai ales la dorința aceasta infinită pe care o am pentru cunoașterea omului, pentru autocunoașterea mea și pentru cunoaștere, în general.
Mulțumesc! :-)
@Oana Barbu:
Oana, îmi pun întrebarea dacă iubesc cu adevărat ceea ce sunt de când știu că am habar de mine. Mă consider împlinit din multe puncte de vedere, mai mult decât atât, cred că sunt un om cu un bagaj mare și, deși nu cunosc cu adevărat ce înseamnă, consider că mă iubesc, per ansamblu. Cu ceea ce-mi doresc să schimb la obiceiurile mele, la vicii, la tot ce reprezint, lucrez zilnic. Sunt totuși curios dacă partea aceea nevăzută a mea, alter ego-ul, subconștientul – spune-i cum vrei – mă face să cred că mă iubesc sau chiar am niște sentimente pentru mine. Sună narcisist :-)
Cert e că nu sunt mulțumit în totalitate de mine, dar asta nu implică faptul că nu mă iubesc.
Legat de egoism: unii oameni din cercurile mele ar putea să spună că sunt egoist și că mă gândesc numai la mine în anumite momente.
Sunt curios dacă ai putea să-mi răspunzi, ca profesionist, ce anume din scrierile mele te face să aștepți un alt fel de abordare, un alt fel de scriere, o altă exprimare care să te facă să înțelegi că mă iubesc?
Alex, esti trist in ultima vreme. Nu melancolic, ci trist. Si iti pui intrebari pe care cu sufletul le cladesti cumva din tagada.
Nu am o parere de “profesionist” despre cum sa arati ca te iubesti, am o parere umana, cum ca nemultumirea, nelinistea, angoasa din jurul nostru izvoraste din noi insine.
E o carte frumoasa pe care ti-o recomand in acest sens: Mathias Malzieu – Mecanica inimii http://www.nemira.ro/babel/mecanica-inimii–1365
@Oana Barbu: Am scris odată răspuns la comentariu tău, dar cred că a picat netul și l-am pierdut.
Să reproduc: când am scris articolul ăsta am avut o zi foarte frumoasă, productivă din mai multe puncte de vedere. Era o zi în care pur și simplu m-am simțit bine cu mine și cu toate din jurul meu.
De aceea îți spun că mi se pare ciudat că discutăm acum asta. Poate a fost doar momentul în care ai hotărât să-mi scrii.
Să știi că am comandat cartea. Mulțumesc! :-)
Eşti Leu până în măduva oaselor. :-) Mai ştiu Lei care spun “Nu o iubesc. E vina ei că nu a putut să mă facă să o iubesc”, DAR “Te iubesc. E vina ta dacă nu poţi să mă iubeşti”. De asta mi-a adus aminte articolul tau. Oricum, e surprinzător că ai coborât puţin de pe piedestalul tău Leonic. :P
Alexandru,
eu si alti specialisti :)) suntem de parere ca exprimarea care nu convinge este cea indoielnica. Spre ex ceva de genul “cred ca ma iubesc, desi nu stiu prea bine ce inseamna, ma simt implinit asta inseamna ca ma iubesc… etc”.
Eu nu vreau sa simt ca tu te iubesti caci este imposibil asta, mai ales in aceasta forma de comunicare, stiind prea bine ce procent mic exista la a recepta corect o informatie scrisa, mai ales cand, posibil, chiar eu (receptorul) sa am probleme cu “a simti”. Dar cand te iubesti cu adevarat si ti-e clar ce inseamna, atunci exprimarea devine simpla “ma iubesc!… asa cum sunt”.
:)
That’s all!
@Ralu:
Sunt leu în simțire, în viață… între „beste”. Devin mai realist, mai uman.
@sophie:
Înțeleg ce zici dar nu cred că voi avea vreodată un moment în care să nu-mi doresc să evoluez, să fac mai mult, să fiu mai mult. Poate fac parte dintr-o altă categorie, a nemulțumiților, a oamenilor care nu vor fi niciodată fericiți cu adevărat. Cine știe? Astăzi sunt foarte bine din nou și cu fiecare lucru pe care-l gândesc în plus mă simt tot mai bine. Nu cred în „iubirea față de sine” fără dorința de a evolua și fără nemulțumirea faptului că nu ne gestionăm bine resursele și timpul.
Aștept să ajung la „Mă iubesc!… așa cum sunt”.
@sophie:
P.S. Și zâmbesc pe parcurs :P
Alexandru,
“ma iubesc…” nu presupune stoparea evolutiei. Ma iubesc asa cum sunt , vesnic nemultumit, nu nemultumirea care duce la depresie, ci nemultumirea care ma motiveaza si-mi spune “mai vreau, mai mult..”-aici tare semeni cu mine :))))
Exprimarea sa inceapa ca si cum detii secretul vietii :)
(am zambit si cand am citit si cand ti-am raspuns…I seeeee yooooouu :) )
@sophie:
Where am I? :-)
:))
on route 66!
Frumos ce-ai scris, dar in acelasi timp trist.
Oamenii sunt diferiti. Fiecare simte intr-un alt mod. Si am ajuns sa cred ca nu toti oamenii stiu sa-si arate iubirea.
@Ruxi:
Bun găsit, Ruxi!
Tot recitesc ce am scris și nu înțeleg de unde îți exprimă ceva trist articolul meu :-)
La fel mi-a spus și Oana și mi se pare ciudat, mai ales din cauza faptului că eram chiar vesel când am scris asta.
Ciudat mai îmi exprim și eu gândurile și trăirile :-)
Ciudat și greu de înțeles, totodată.
Oricum, bun găsit din nou! Sper să te mai întâlnesc pe prispa gândurilor mele.
Zi frumoasă!
:) M-aş mai aşeza şi eu pe prispa aia din când în când, dar spune… cuibul ăla cu păsărele mai e sub streaşina cugetului tău? :D
@aura:
Dețin mai multe cuiburi, unele pozitive, altele negative. La care te referi? :-)
Cine te-a suparat de nu mai scrii?
@verdedeparis: Nu știu să răspund, cred că eu sunt de vină. Poate fi, desigur, lipsa timpului, oamenii, eu mai știu ce… dar, în fapt, nu m-am gestionat destul de bine încât să mai scriu.
eee ce va vine in cap mai taceti ca nu stiti nimic sunteti ca …. sa nu spun o prostie