Mult timp am crezut că într-o relație sentimentală eu sunt cel care crează amor, cel care înfăptuiește iub
ire. Asta în ideea în care aproape de fiecare dată am crezut că cel mai mult depinde de mine. Pe persoanele cu care nu am putut clădi iubire – așa cum știu că există sau așa cum am trăit-o – le-am blamat, considerând că e vina lor faptul că nu mi-au putut trezi sentimente nobile, reale și că sunt absolut vinovate de faptul că eu n-am putut să-mi manifest felul bogat de a iubi, de a simți…
În fapt, de-a lungul vieții mele, dacă nu am simțit tot, nu am oferit tot. Așa mi-a fost natura, așa am fost învățat sau așa am furat învățătură de la oamenii care mi-au împlinit cunoașterea și, implicit, viața. Cert e că așa m-am dezvoltat de-a lungul timpului.
Citeşte în continuare »
Cât de încurcate pot fi situațiile dintre oameni? Dintre doi oameni.
Te afli într-o situație care nu are viitor – doar un prezent fabricat – și tu exprimi asta ființei de lângă tine. Ea simte ceea ce exprimi, dar nu spune nimic. Ceilalți (oameni din jurul vostru) văd și așteaptă inevitabilul și, astfel, toată lumea are câte ceva de făcut.
Și, într-adevăr, într-un fel ciudat, fiecare actor își are rostul inutil în această poveste urzită.
M-am
îndrăgostit!
Nu de cineva, ci de un loc din această minunată lume. Mai exact: nu de un loc, ci de un colos. De un „munte”, de o apă, de o capitală, de un spaţiu, de o idee, de o întreagă istorie. Am simţit pentru prima oară că îmi doresc cu adevărat să trăiesc în alt loc decât în iubita mea Românie.
Nu pot defini Parisul. N-am văzut, n-am simţit destul. Nu sunt în măsură să fac asta. Forţă, dorinţă, pulsiune sau chef de viaţă? Libertate, simţire, sexualitate? În mod sigur câte puţin din fiecare şi mult mai mult decât atât.
Citeşte în continuare »
« Articolele anterioare
21 persoane
Răspunde şi tu!
» Citit de ori
» Etichete: căutând starea pură, iubesc viața, privilegiul omului viu