Citeam versuri aleator din Cumplită secetă de iubire – Vasile Popescu. Cunosc de mult timp dedicația de pe prima pagină a cărții și simt multe citind-o. Gândesc multe lucruri despre omul care a scris această dedicație la fel cum gândesc și despre omul care a primit această carte, la un mo
ment dat, într-un ferice an 1971. Eu am recuperat-o dintr-un morman de cărți pregătite pentru foc. Pe ea și încă alte sute ca ea.
Nu sunt genul de om care scrie întâmplări din viața lui aici. Scriu mascat, la un nivel mai puțin ușor. Scriu pentru licuricii din sufletul meu, pentru evoluția sau involuția mea, pentru psihicul meu, pentru a mă înțelege pe mine, pentru a-mi aduce aminte, pentru a simți și zâmbi, pentru a stârni reacție. Mi se întâmplă să stârnesc puțină reacție, pentru că noi ne-am pierdut de mult timp răbdarea și calitățile de ascultător. Mă includ.
Citeşte în continuare »
Suntem aproape 7 miliarde de oameni pe Terra.
Împărțim, la nivel minim, aceleași dorințe și rațiuni. Cu greu se pot concentra în cuvinte felurile noastre nemărginite. Suntem infiniți, atât prin ceea ce simțim, cât și prin ceea ce gândim. Greșim pași de-a lungul zbuciumului nostru cotidian, dar nu ne oprim. Uităm și ne readucem aminte, iubim și blamăm, ne bucurăm, precum copiii, la orice fir de ață care prinde o jucărie în capăt.
Mințim și ne mințim, din păcate. Ne dorim extraordinarul, deși banalul e prea mult pentru noi. Vedeți dumneavoastră, banalul despre care vă vorbesc reprezintă lipsa noastră, e ceea ce ne face să ne simțim neîmpliniți și e ceea ce nu putem înfăptui. Ne dorim lucruri comune, dar nu vrem să facă parte din categoria lucrurilor comune. Ne ascundem după degețelele infime care nu reușesc să ascundă nici măcar caracteristicile fără formă care ne împlinesc.
Și căutăm împlinirea în orice. De la acceptul din partea familiei, al celor din jur, până la ființa – pe care ne-o dorim perenă – din jurul brațelor și inimilor noastre. Am fost învățați să trăim dual, precum porumbeii și încă nu vreau să accept faptul că poate natura noastră nu ne conferă cele mai bune împrejurări pentru a reuși asta.
Ne considerăm desăvârșiți, compleți și plini de caracteristici frumoase, dar suntem departe de proiecția pe care o emanăm despre noi înșine. Suntem reclame ale unor produse pe care nu le putem accepta întru totul și pe care nu le putem întruchipa într-o variantă foarte definită și concretă. Suntem managerii unui brand propriu și construim marketing pentru piața pe care tindem să credem că o cunoaștem.
Suntem sortiți unei alergări continue, suntem sortiți privirii și ochiului care zărește în interior. Dar avem timp… Sfidăm rațiunea și elementele – pe care le putem ușor înlătura – care nu ne definesc.
Și, în mare, nu prea știm ce e cu noi. Căutăm, invariabil, în majoritatea clipelor noastre, oameni, lucruri, sentimente care să ne facă plăcere. Și suntem egoiști. Fără măsură.
Există oameni cu o stimă asupra propriei persoane extrem de scăzută, persoane care ajung să înşele pentru a se simţi mai bine în interiorul lor.
Aceşti oameni trebuie să rămână singuri pentru că pe ei nimeni şi nimic nu-i poate face să nu-şi dorească mai mult, ei nefiind suficienţi pentru ei înşişi. Nu consider că sunt foarte categoric, deşi pot părea. Simt doar că lumea a ajuns la un nivel exagerat de inconştienţă.
– Fiecare are dreptul să creeze orice cu oricine. Eu vreau să existe comunicare!
Citeşte în continuare »
ment dat, într-un ferice an 1971. Eu am recuperat-o dintr-un morman de cărți pregătite pentru foc. Pe ea și încă alte sute ca ea.
13 persoane
Răspunde şi tu!
» Citit de ori
» Etichete: 1971, comunicare, Cumplită secetă de iubire, frustrări, luptă, Vasile Popescu