Celălalt alter ego
Sunt un om redundant. Abuzez de cuvânt, de explicație, de sens și non-sens. Încerc, de când îmi pot aduce aminte, să mă încadrez. S-ar putea ca asta să fie o atitudine greșită, dar e din cauza faptului că simt și văd că sunt diferit şi asta pentru că nu creez și nu exist în același fel ca oricine altcineva, ca oricare om de rând. Mă enervează faptul că-mi doresc să fiu comun, ca toți oamenii, că-mi doresc să nu fiu ieșit din tipare și că-mi doresc să fiu înțeles și asimilat de societate precum un om uzual, precum un om normal, precum un om oarecare.
Practic, nu știu multe lucruri. Nu știu dacă e bine sau rău să fii diferit. Nu știu unde, la ce nivel din creierul meu se transformă lucrurile din „real” în „personal” și unde pierd sensurile realității înspre convingerile-mi proprii.
Mi-ar plăcea să-mi urmez dorința de a studia psihologie, filosofie, dar – după cum apreciez sistemul de învățământ din România – simt că ar fi inutil. Poate pentru că nu am încredere în ceea ce reprezintă „școală” la noi sau poate pentru că mi-am creat prea multe obligații – impropriu spus – cărora trebuie să le acord timp. Știu sigur că nu-mi gestionez timpul cum ar trebui, dar uneori îmi convine cum mă împart.
Mi-aș dori, totuși, să nu mai fiu atât de redundant, să nu mai fiu atât de explicativ și să nu mai folosesc cuvinte multe pentru a exprima lucruri pe care poate doar în lumea mea le vizualizez. Mi-aș dori să fiu mai uman, mai plin de greșeli, mai puțin concentrat pe a face lucrurile cum trebuie, mai simplu și mai bun. Dar nu e natura mea.
Mi-e dor să simt că nu sunt singur, dar nu în pat, la plimbare sau în apartament. Mi-e dor să simt că mai avem – precum la vârstele fragede – oameni cu care chiar comunicăm excelent.
Mi-e dor de lume, așa cum am crescut cu ea, așa cum am învățat că suntem, așa cum am învățat că e.
Și, ciudat, uneori sunt atât de realist încât simt că mi-a luat-o pe dinainte – din mine – acel altcineva care simte când și cum să acționeze și reacționeze. Și simte bine.
Lumea aceea, pe care tu o cunosti, nu dispare. E doar foarte ascunsa in spatele a mii de masti. Pentru ca, la fel ca si tie, si altora le-a fost dor si au urlat, aparent, in pustie. Inchidem ochii si ne trezim mascati intr-un altul din noi.
Si atunci ne ascundem, in loc sa aratam; ne prefacem, in loc sa simtim; crestem, in loc sa ne jucam; tacem, in loc sa iubim.
Ştii ce vreau să zic, nu? Ştii? Ştii? Ghici!
@Oana Barbu:
Eu nu TAC și nici nu mă ascund. Doar că nu mai găsesc căi, Oana. Undeva, ceva e greșit.
@Ralu:
Ia spune, copile!
poate nu cauti unde trebuie, Alex.
“Limpede nu vezi decat cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi vazut cu ochii.
Fie ca e vorba de o casa, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le da frumusete ramane nevazut”. -Micul Print
Noapte buna, Alex!
@Oana Barbu:
Se poate să nu caut unde și cum trebuie.
Bună dimineața, Oana! :-)
Nu ca nu inteleg demersul tau, dar parca nu e asa rau mereu sa intelegi mai mult decat cei din jur cu riscul ca tu nu te poti face inteles lor.
Exista cativa care rad, simt, si gandesc asemeni tie, iar acestia sunt/vor deveni cel mai probabil mana ta de oameni importanti intr-o viata de om. The sweet is never sweet without the sour part in it – kind of thing!
Sunt multe lucruri in viata care nu pot fi intelese decat in contrast.
Cand un om este diferit de ceilalti doi, automat apare claustrarea intr-o lume mai mica. Depinde cum transformi tu acel cerc restrans: in stindard de mandrie, declaratie de unicitate sau in coltul rusinii (eh ma rog poate exemplul nu este foarte bine plasat, dar cred ca se intelege).
Una peste alta – frumos post!
@Bogdan T.:
Genul tău de răspuns e motivul pentru care blogul acesta nu este privat.
Mi-a plăcut cum ai punctat.
Mulțumesc! :-)
Ai putea învăța și pe cont propriu psihologia și filozofia, în măsura timpului tău. Totul e să încerci.
Cred că majoritatea oamenilor își pun într-o formă sau alta aceleași probleme.
Dar cei care găsesc soluții sunt cei care își construiesc în jur lumea pe care o vor, care găsesc oamenii care îi consideră minunați pentru că sunt diferiți sau oameni care sunt la fel de diferiți ca ei.
Oriunde am merge lumea nu e perfectă. Poate un pic mai bună sau un pic mai rea. Dar nu asa cum vrem. Așa că soluția e o lume a noastră…
Frumoase gânduri şi atât de adevărate. Şi totuşi…în lumea asta, ceva nu mai merge bine. Şi asta ne face să ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu lumea pe care o ştiam cândva? Ne-am schimbat atât de mult? Cei ce au venit din urmă sunt atât de diferiţi?
Întrebări….
@Diana: Asta o să și fac, în limita timpului disponibil. Practic, nu timpul ne lipsește ci gestionarea și organizarea prolifică a lui.
Legat de partea cu oamenii din jur… e atât de greu să selectezi, mai ales atunci când ai deja un cerc în care te învârți.
Știi, deși știm ce avem de făcut, uneori ne lipsesc puterile.
@Alex: Mulțumesc! La fel ca și tine, simt că nu mai funcționăm la parametri normali. Nu știu dacă răspunsul se află în societate, în general sau la societatea noastră – etnică – în particular.